INTERVIU. Viața unei mari scriitoare, întoarsă acasă, în Israel, după 20 de ani. Despre războiul permanent, frică și adaptare: „Eu pot fi fericită în orice loc”

Ayelet Tsabari avea 21 de ani atunci când a plecat pentru prima dată din Tel Aviv fără vreun plan de a se întoarce. După doi ani traumatici petrecuţi în serviciul militar, voia doar să plece cât mai departe. Nu războiul fără sfârşit din Israel cu palestinienii a fost cel care a făcut-o să-şi împacheteze lucrurile. Pierderea tatălui la o vârstă fragedă lăsase cicatrici dureroase în fiecare loc al casei sale. Şi, mai mult decât orice, îi adusese un straniu sentiment de alienare. Ca un exil continuu, dar în sânul propriei familii.

Aşa că Ayelet Tsabari avea să plece, să se reinventeze şi apoi să-şi scrie povestea. Să călătorească în India, Europa, Statele Unite şi în Canada, ca şi când viaţa sa n-ar fi avut sens decât în mişcare. Să plece doar pentru că se simţea mai în siguranţă pe drum decât stând pe loc. Să nu mai existe niciun acasă; acasă să fie însăşi plecarea – de la locul de muncă, de lângă o prietenie.

Până într-o zi. Când Ayelet Tsabari a găsit puterea de a se opri şi de a se privi cu mai multă îngăduinţă şi cu mai multă curiozitate. Aşa a început să examineze moştenirea culturală de care fugise mereu. O evreică mizrahi (orientală), de origine yemenită îşi redescoperea propriile rădăcini şi, odată cu ele, descoperea o istorie personală rămasă nespusă prea mulţi ani. Şi totul era, de fapt, doar o altă formă de emigrare.

Ayelet Tsabari a scris „Arta de a-ţi lua rămas bun” cu forţa şi cu truda pe care doar o autentică introspecţie o pot oferi.

Despre volumul său şi despre ce înseamnă să fii străin, scriitoarea a vorbit într-un interviu pentru Libertatea.

Libertatea: În cartea „Arta de a-ţi lua rămas bun” povestiţi cum, la un moment dat, aţi fost poreclită „ţestoasa”, pentru că vă purtaţi casa în spate, indiferent unde aţi fi mers. Care a fost, pentru dumneavoastră, efectul emigrării?
Ayelet Tsabari: Am început să plec la 20 de ani, dar mereu m-am întors acasă, în Israel. La 25 de ani însă, m-am mutat în Canada. Ştiu o mulţime de oameni care au emigrat având un plan foarte bine stabilit, însă eu m-aş numi, mai degrabă, un emigrant accidental. Nu mi-am imaginat că voi sta departe de casă timp de 20 de ani, cât am locuit în Canada. Vedeţi, emigrarea creează un soi de fractură, iar ăsta e un lucru pe care nu-l realizasem atunci. Şi nici nu cred că l-aş fi înţeles. Mereu m-am gândit că, din moment ce mă întorc, pot să mă adaptez din nou acestui loc, care mă aşteaptă aici. Dar sigur că, în realitate, nu e chiar aşa.

După câţiva ani, începi să nu mai aparţii niciunui loc. Nu te simţi pe deplin acasă nici în locul care te-a adoptat, dar nu te mai simţi acasă nici când te întorci. Când am realizat asta, am avut sentimentul că, pentru mine, deja e prea târziu. Eram prea mult timp plecată pentru a putea să mai am sentimentul apartenenţei în Israel, în timp simţeam că nu voi aparţine niciodată pe deplin Canadei. Credeam că nu voi mai putea avea niciunde sentimentul că sunt acasă. Asta e fractura despre care vorbesc şi nu cred că poţi înţelege asta înainte să o trăieşti. Eu n-aş fi crezut că sentimentul de a nu mai aparţine va fi atât de dureros.

– Ce aţi învăţat despre dumneavoastră în acest timp?i
– Cred că mă pot aclimatiza foarte uşor. Pot să fiu fericită în orice loc, iar asta e o calitate. Îmi fac uşor prieteni, prind repede ritmul locului în care mă aflu. Sunt un străin bun. Dar poate că cel mai important lucru e că asta dă viaţă scrisului meu. Îl fertilizează. Cred că asta a contribuit la scrisul meu mai mult decât orice, i-a dat o oarecare unicitate.

Astăzi, „acasă” este familia

– Şi acum la ce vă gândiţi când spuneţi acasă?
– Pentru o bună perioadă, „acasă” a fost Israel, poate chiar casa mamei mele. Chiar dacă trăiam în apartamentul meu din Vancouver, când mă duceam în Israel simţeam că merg acasă. Astăzi, acasă e familia mea. Cred că maternitatea e cea care îmi dă acum sentimentul apartenenţei. De altfel, scrisul meu este „acasă”. Spun asta şi în carte: „Casa mea este pagina”. Pentru că e locul cu care mă identific, unde mă simt împlinită, unde aparţin, unde nu am dubii, e un loc al confortului şi al provocării aşa cum poate fi doar acasă.

– În „Arta de a-ţi lua rămas bun” vorbiţi şi despre felul în care locul de origine cântăreşte în identitatea unei persoane. Explicaţi-mi, vă rog, această relaţie în cazul dumneavoastră!
– E vorba de identitatea de evreică mizrahi, pe care am respins-o la început. Ca urmare a discriminării şi a prejudecăţilor din societate, am crescut cu credinţa că sunt inferioară, mi-am renegat această origine. Felul meu de a-mi revendica un sentiment al valorii personale a fost însă prin a-mi revendica această identitate. Şi acest lucru mi-a dat multă putere mentală şi mai multă împăcare. De când am început să caut mai multe detalii despre trecutul familiei mele, despre cultura, istoria şi originile noastre, m-am regăsit mai mult, m-am simţit mai acasă. Eu am nevoie de asta pentru a avea stabilitate. Ştiu că nu toată lumea e la fel. Nici măcar în familia mea nu e toată lumea atât de ataşată sau de interesată de istoria noastră aşa cum sunt eu. Dar pentru mine e o ancoră importantă. Poate că, dacă n-aş fi avut experienţa excluderii, n-ar fi fost atât de importantă pentru mine.

– Identitatea ţine uneori şi de convingerile politice: ecologist, naţionalist, progresist…
– Şi asta e puţin obositor. Eu încerc să nu pic în această capcană. Pentru că, cel mai adesea, nu e autentică. Ţine doar de felul în care oamenii îşi aleg o anumită cale creată pentru ei. E un tip de gândire în alb şi negru. Eu am fost întotdeauna genul de persoană care vede ambele efigii ale unei monede – şi e o calitate destul de agasantă uneori -, aşa că nu pot, structural, să fiu adeptul unei ideologii ferme. Şi îi tulbur, îi încurc pe oamenii care sunt. Pentru că ei sunt obişnuiţi ca lucrurile să fie clare şi uşor de înţeles, iar eu nu sunt aşa. Găsirea identităţii vine cu multă introspecţie, nu după ce ţi se oferă o cale pe care s-o urmăreşti orbeşte. Pentru mine, nu e deloc natural să adopt convingeri predefinite.

„Abia în Canada am înțeles cum a fost să cresc în Israel cu sentimentul fricii”

– Vorbiţi mult despre război, despre sentimentul fricii. Cum aţi interiorizat acest sentiment?
– Când creşti cu acest sentiment, ajungi să nu-l mai remarci. Pentru mine, pur şi simplu, aşa erau lucrurile. Când am plecat din Israel, am început să-mi dau seama că trăiam, de fapt, pe muchie. Locuiam în Vancouver, un oraş extrem de liniştit, iar acest calm ajunsese să mă dezorienteze. Imaginaţi-vă că mă uitam la ştiri şi nu era nimic special! Erau doar genul de întâmplări care n-ar fi intrat în jurnalele din Israel. Acesta e momentul în care am privit înapoi şi am încercat să articulez felul în care arăta viaţa mea în Israel, ce înseamnă să creşti cu sentimentul fricii şi ce urmări are asta pentru psihicul unei persoane. De exemplu, aici, în Israel, comunicarea e foarte directă, fără ocolişuri.

Trăind cu un sentiment al urgenţei, parcă am învăţat să nu pierdem timpul, să spunem direct ce-i în mintea şi în sufletele noastre.

Ayelet Tsabari, scriitoare:

Pe de altă parte, oamenii ajung să fie nervoşi mult mai repede şi explodează mult mai uşor. Şoferii sunt mult mai arţăgoşi în trafic şi e multă tensiune chiar şi în conversaţiile de pe stradă. E tot o urmare a traiului pe muchie. Stresul acumulat atât timp îi face să-şi piardă controlul mai des. În acelaşi timp, cred că îi face şi mai puternici. Pentru că am remarcat aici şi multă rezilienţă. De pildă, atunci când a început pandemia, partenerul meu, care e canadian, mi-a spus că oamenii de aici par obişnuiţi cu situaţiile de urgenţă. Au învăţat să facă faţă incertitudinii. Am fost în Canada de mai multe ori în pandemie, iar cei de-acolo erau mult mai speriaţi, mai tensionaţi. Într-adevăr, în Israel, oamenii sunt mult mai rezilienţi în situaţii de criză.

– Povestiţi despre experienţa din serviciul militar şi despre trauma pe care a adus-o. Armatei nu-i pasă de individualitatea ta, scrieţi în „Arta de a-ţi lua rămas bun”. Ce le-aţi spune tinerilor care îşi doresc această experienţă?
– Oricum, e obligatorie pentru toată lumea. Dacă vom mai locui în Israel, fiica mea va face serviciul militar la fel ca mine. Există o regulă în Israel că, dacă ai un singur copil, el nu va fi înrolat într-un un post de luptă. Fiica mea s-ar putea însă să-şi dorească să se înroleze, să nu privească asta drept o povară. Sigur că mi-e frică, la fel ca fiecărui părinte, că se va îndepărta de mine. Dar sunt atâtea feluri prin care poate face asta.

Tot ce pot să fac este să-i împărtăşesc povestea şi valorile mele şi să sper că va fi o persoană blândă şi bună în tot ce face. Pe de o parte, aş vrea să-i spun copilului meu să refuze armata dacă nu vrea, dar, pe de altă parte, înţeleg că aceasta e o ţară în care toată lumea trebuie să facă serviciul militar. Aşadar, cum pot să-i spun eu copilului meu să refuze stagiul militar, în timp ce vecinul meu îşi trimite copilul să-şi rişte viaţa. E o dilemă greu de tranşat pentru mine. Dar ştiam la ce mă întorc atunci când am decis să vin acasă, în Israel, lângă familia mea.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE