L-am înșelat fiindcă mă iubea prea mult

M-am măritat cu Daniel de bunăvoie și nesilită de nimeni, imediat după ce am absolvit facultatea. Doar nu era să-i dau norocului cu piciorul, când eram convinsă că am întâlnit bărbatul ideal: chipeș, tandru, mai mare cu șase ani ca mine și, prin urmare, cu mai multă experiență de viață, destul de înstărit și, mai presus de orice, îndrăgostit până peste urechi de mine!

— Te voi face cea mai fericită femeie din lume! îmi șoptea Daniel la ureche.

— Te cred, dragul meu, îi răspundeam, fără pic de îndoială. Cum era să realizez, pe atunci, că grija exagerată pe care mi-o purta Daniel și promptitudinea cu care îmi satisfăcea orice capriciu, dar mai ales libertatea pe care mi-o oferea vor ajunge, în curând, să mă sufoce și să mă transforme, încet, încet, într-o soție răzgâiată și infidelă, convinsă că totul îi este permis? Nu încerc să îmi găsesc scuze, pentru că, acum, nu mă mai simt vinovată cu nimic.

La începutul căsniciei, mi-am dorit, probabil ca orice tânără nevastă, să îi fac soțului meu mici bucurii, cum ar fi să îi gătesc ceva deosebit pentru cină sau să îi aleg hainele cu care să se îmbrace la serviciu a doua zi, numai că mie mi-a fost interzis să mă „cobor” la astfel de „umilințe”.

— Dacă nu ai fi insistat să te angajezi, aș fi înțeles să te ocupi, din când în când, și de astfel de treburi domestice, dar, din moment ce muncești, ce rost are să mai depui efort și acasă?! Iubito, eu te vreau mereu bine dispusă, cochetă, relaxată, pentru a putea discuta orice cu tine, dornică să ieșim, seara, în oraș! De ce mai plătesc bucătăreasă și menajeră, dacă nu te scutesc de corvoada din casă?

— Știi bine că eu nu am crescut cu servitori și mi se pare foarte ciudat să îmi facă patul și să îmi pună masa alții! Parcă aș fi musafir în propria-mi casă…

— Și ce e rău în asta? îți rămâne timp pentru tine, ca să faci ceea ce îți place. Scumpa mea, nu ți-am promis eu că te voi face mai fericită decât ai visat vreodată? De fapt, căsătorindu-te cu mine, ți-ai câștigat libertatea de a fi tu însăți, de a trăi fără constrângeri materiale sau obligații… conjugale!

— Cum așa? Parcă, la căsătorie, ne-am făcut, totuși, niște jurăminte!

— Sigur că da! Ne-am jurat să ne iubim, să ne respectăm, să ne fim alături la bine și la rău, dar în niciun caz să ne slugărim sau să ne subjugăm unul pe celălalt!

— Da, pare logic ce spui… Numai că mie mi se pare ciudat să am mai multă libertate acum, când ar trebui să am obligații conjugale, decât atunci când eram necăsătorită. Ești un om cu totul deosebit, Daniel, și sper să nu te dezamăgesc niciodată.

— Iubito, înțelege că tu nu mă poți dezamăgi indiferent ce ai face, pentru că eu te iubesc așa cum ești, cu defecte și calități. Dacă greșești, nu înseamnă neapărat că faci ceva rău, ci doar că experimentezi pentru a evolua.

— Nu mă ispiti, dragă, că s-ar putea să regreți dându-mi libertate totală… Cine știe ce tâmpenii sunt capabilă să fac, doar ca să îți demonstrez că te pot dezamăgi?!

— Asta nu se va întâmpla niciodată, pentru că tu nu poți să faci decât ceea ce vrei, iar ceea ce vrei tu este lege pentru mine!

— Da? în acest caz, ia vino și îmbrățișează-mă, pentru că faptele ți le înțeleg mai bine decât vorbele!

Cam așa se terminau toate discuțiile bizare dintre mine și Daniel, cu partide înfocate de amor, care mă convingeau încă o dată că nu am niciun motiv să mă plâng de viața mea… perfectă.

După vreo doi ani de mariaj, chiar am ajuns să cred că e normal să avem bucătăreasă și menajeră, întrucât ele nu locu-iau cu noi, în weekenduri, nu călcau prin casa noastră, iar în cursul săptămânii veneau după un program bine stabilit și își făceau treaba în timp ce eu și Daniel eram la serviciu.

Locuiam într-o casă cochetă, cu o curte micuță în față, pe care Daniel o primise moștenire de la bunica lui și pe care o renovase modern și o amenajase în așa fel, încât să ne ofere tot confortul. Norocul lui a fost că, imediat după facultate, înainte să îl cunosc eu, lucrase câțiva ani în Germania, la o agenție imobiliară al cărei patron era un român pe care îl cunoștea din copilărie.

Acolo, a adunat bani frumoși, bani pe care, în loc să îi investească în vreo afacere proprie, i-a depus la bancă pentru a face pui, iar el s-a angajat în orașul nostru ca reprezentant al unei firme germane, fiind plătit mai mult decât generos. Daniel era convins că viața lui, ca, de altfel, a fiecărui om, este un rezultat al propriilor alegeri și refuza categoric să accepte lamentațiile unora cum că ar depinde de alții.

— Dar noi doi?! Nu depindem unul de celălalt? Fericirea mea nu depinde de tine, fericirea ta nu depinde de mine?

— Nu, nu în felul în care insinuezi tu! Fericirea ține de intimitatea fiecăruia și am putea fi fericiți chiar dacă am fi departe unul de celălalt, prin simplul fapt că ne-am cunoscut și ne-am îmbogățit reciproc experiența!

— Fii serios, Daniel! Păi, înseamnă că tu nu mă iubești deloc, din moment ce ai fi fericit chiar dacă eu aș fi departe!

— Ba da, pentru că te-aș iubi chiar dacă ai fi departe!

— Tu îți bați joc de mine? Asta e indiferență, nu iubire!

— Ai răbdare, că sigur vei înțelege, cândva, ce vreau să spun!

De la un timp, ciudățeniile lui Daniel au început să mă plictisească. Nu aveam ceva anume să îi reproșez, dar nici nu mai vroiam să îi ascult aberațiile. Simțeam că mariajul nostru, așa perfect cum părea, ajunsese într-o fundătură și, dacă vroiam să mergem înainte, trebuia făcută o schimbare.

Primul gând care mi-a venit în minte pentru a alunga monotonia din căminul nostru a fost să devansăm termenul programat și să aducem pe lume un copil. Stabiliserăm să avem copii doar după ce eu împlineam treizeci de ani. De fapt, Daniel propusese acest termen, iar eu l-am acceptat, întrucât mă convinsese că numai atunci vom fi capabili să ne asumăm cu adevărat responsabilitățile pe care le implică aducerea unei noi vieți pe Pământ.

Nu știu cât de responsabilă eram să cresc un copil la cei douăzeci și patru de ani ai mei, dar speram că faptul de a deveni părinți îl va aduce și pe Daniel mai aproape de realitatea imediată, mai aproape de nevoile mele firești, că mă va coborî de pe piedestalul pe care mă cocoțase fără voia mea.

— Ioana, cum crezi că te-aș lăsa să faci o astfel de greșeală, care să te urmărească întreaga viață? a fost răspunsul lui Daniel la propunerea mea.

— Dar cum poate fi o greșeală aducerea pe lume a unui copil, a copilului nostru, mai exact?

— Ar fi, pentru că niciunul dintre noi nu este pregătit să fie părinte. Un copil nu ar face decât să ne complice viața, să ne abată din calea noastră. Doar am stabilit că vom avea copii numai atunci când vom înțelege ce înseamnă cu adevărat acest lucru.

— Eu vreau să fiu mămică acum, de ce să mai aștept?

— Pentru că ai regreta și ar fi prea târziu să mai îndrepți greșeala. și pentru că eu, acum, nu m-aș implica în niciun fel în creșterea unui copil.

În astfel de condiții, nu mai aveam nici eu chef de copil, ca să nu mai spun că, în adâncul sufletului, nu îmi doream neapărat să devin mamă. O schimbare însă tot trebuia să aduc în viața mea, așa că mi-am propus să trăiesc pe viu libertatea pe care mi-o acordase Daniel.

Dacă el tot mă iubea necondiționat, eram curioasă cum m-ar iubi altul, condiționat de faptul că sunt frumoasă, inteligentă, feminină, sexy, haioasă, ironică, adică exact acele „minciunele” cu care îți gâdilă un bărbat orgoliul pentru a te cuceri.

Pentru a-mi atinge scopul, am devenit mai accesibilă, mai veselă, mai deschisă față de masculii din preajma mea, în așa fel încât ei să înțeleagă că sunt dispusă la o aventură. Intenția mi-a fost descifrată cel mai rapid de Toma, unul dintre colegii de serviciu, un celibatar convins, după cum se lăuda, dar arătos și râvnit, în taină, de toate femeile în calea cărora ieșea.

Am început cu el jocul seducției, l-am atras și l-am respins, l-am fiert în suc propriu până când mi-a declarat că e înnebunit după mine și că e în stare să renunțe la burlăcie, dacă asta îmi doresc pentru a fi a lui. Desigur, nu asta intenționam, dar pe el l-am lăsat să creadă ce vrea, important era să mă simt dorită și iubită pentru ceea ce însemnam eu ca femeie în carne și oase, nu pentru perfecțiunea întruchipată pe care și-o închipuia Daniel că sunt.

Întâlnirile cu Toma se desfășurau fără prea mari probleme, în apartamentul lui, uneori în timpul programului de lucru, alteori după, așa că nu era cazul să ne luăm prea multe măsuri de precauție. El nu trebuia să dea nimănui socoteală de ceea ce face, iar Daniel nu mă întreba niciodată pe unde întârzii și nici nu bănuia că sunt în stare să îl înșel.

Îmi plăcea teribil noua mea viață. Plictiseala dispăruse, amantul mă iubea, soțul mă răsfăța, iar eu eram fericită că am găsit echilibrul perfect, între cei doi bărbați care mi se dedicau în exclusivitate.

Niciodată nu mi-am imaginat că lucrurile nu stau așa cum le percep eu. Eram sigură că Toma mă iubește și că sunt singura femeie din viața lui, la fel cum eram sigură și de iubirea lui Daniel. însă, după vreun an, triunghiul conjugal pe care eu îl credeam perfect s-a năruit și am fost obligată să accept că numai unul dintre bărbați mă iubește cu adevărat. Singură mi-ar fi fost imposibil să fac această descoperire, tocmai pentru că eram prea sigură pe dragostea celor doi.

Mi s-a părut puțin ciudat când Daniel a insistat ca, într-o sâmbătă seara, după ce eu venisem de la o întâlnire cu Toma, să facem turul barurilor de noapte din oraș. Ieșirile noastre se desfășurau mai mult la spectacole de teatru sau la concerte, după care mergeam să cinăm la un restaurant luxos, beam o sticlă de șampanie bună și ne întorceam acasă.

— Hai, Ioana, să ne petrecem seara asta într-un mod mai deosebit! Parcă mi-e dor de muzică zgomotoasă, de dans, de fum, de o băută zdravănă. ție, nu?

— Mi-e indiferent unde mergem și, dacă tu ții să batem barurile, nu am nimic împotrivă! în fond, nu avem nimic de pierdut, dimpotrivă îi făceam și lui Daniel o plăcere, că doar și eu avusesem parte de destulă plăcere în acea zi.

După ce am colindat prin trei baruri, pe unde am băut câte ceva, fără să ne amețim, ne-am mutat într-o discotecă amenajată la un subsol. în semiîntunericul străbătut de lumini colorate, mi s-a părut că îl zăresc la o masă pe Toma, aplecat cu totul asupra unei blonde planturoase, care râdea vulgar, gâdilată pe sub bluză de mâinile febrile ale… amantului meu. Surpriza m-a paralizat și un val uriaș de gelozie m-a străbătut din cap până în picioare. Mergeam după Daniel ca în transă, fără să îmi pot lua privirea de la masa cu pricina. Dar încotro ne îndreptam? Ah, la o masă alăturată!

Binedispus, Daniel a comandat niște băuturi, dar mie nu îmi mai ardea de nimic. Mă convinsesem că amantul meu, care mă făcuse să cred că sunt unica femeie din viața lui, tocmai se giugiulea, aprins de dorință, cu o pipiță oarecare, pe care, probabil, o agățase chiar în acea seară. îmi venea să îi arunc cu ceva în cap, să fac un scandal monstru, să îi reproșez că m-a mințit, dar nu puteam face nimic, doar eram cu soțul meu lângă mine.

Dacă am rezistat să stau câteva zeci de minute în acea discotecă a fost numai pentru că sperasem să îi prind o dată privirea, să știe că l-am văzut, dar el nu mai avea ochi decât pentru cucerirea lui de-o seară.

Până la urmă, l-am rugat pe Daniel să mă ducă acasă, pretextând că sunt obosită, că mă doare capul. A fost imediat de acord și a devenit atât de tandru și de atent, încât mi se sfâșia sufletul că l-am trădat. Ce rost avusese, ce câștigasem prin asta?

— Draga mea, îmi pare foarte rău că suferi atât de intens! mi-a spus, după ce m-a așezat, ca pe un copil, în pat.

— Ei, lasă că nu e decât o indispoziție de moment, de care o să scap curând…

— Așa este. O să scapi de suferința asta, dar trebuia neapărat să o simți, ca să înțelegi despre ce libertate îți vorbeam eu.

— Ce vrei să spui? l-am întrebat, speriată.

— Că ți-am dat libertatea să experimentezi, să poți aprecia, în cunoștință de cauză, alegerile pe care le faci!

— Daniel, nu înțeleg! Nu vreau să înțeleg… am șoptit, pierdută.

— Am știut, încă de la început, că te întâlnești cu Toma și am sperat să realizezi singură că nu este o alegere bună. însă tu ai căzut în capcană, te atașaseși deja de el, iar el nu te merita. și nici tu nu meritai să trăiești în minciună, crezând că te iubește. Te-am ajutat să abandonezi o cale care nu ducea nicăieri.

— Dar tu? De ce ai tăcut? De ce ai acceptat să te umilesc, să te înșel, să îmi bat joc de tine?

— Pentru că eu te iubesc așa cum ești, iar tu ai libertatea să înveți din propriile-ți experiențe. înțelegi?

Nu, nu am înțeles nici după ce am zăcut, săptămâni în șir, doborâtă de rușine, de iubirea totală pe care mi-o poartă Daniel. La rândul meu, am hotărât să îi dăruiesc numai lui toată iubirea de care sunt eu în stare, pentru că alături de el vreau să trăiesc întreaga viață. M-a iertat pentru infidelitatea mea și mi-a risipit sentimentul de vinovăție, iar eu nu voi mai face niciodată o astfel de greșeală.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE