L-am iubit, am divorțat de dragul lui, iar el… m-a aruncat în stradă

Ziua în care am devenit secretara personală a lui Fabiano este atât de proaspătă în mintea mea, încât am impresia că totul s-a petrecut ieri, ba chiar doar cu câteva ore în urmă. Atunci, când mi-am ocupat noul birou, colegele m-au privit cu o invidie nedisimulată. Aveam doar 25 de ani și unele, mai în vârstă ca mine, considerau că lor li s-ar fi cuvenit dreptul acesta. Dar nu eu forțasem lucrurile, fusese decizia directorului!

Fabiano tocmai preluase conducerea unei filiale de import-export mobilier de toate felurile, afacere pe care i-o dăduse pe mână, ca să zic așa, socrul său, patronul cel mare al firmei, ce-și avea sediul la Roma. Extinderea firmei în România fusese încununarea muncii acestuia de o viață: reușise să facă din nou afaceri în orașul în care se născuse și pe care îl părăsise după război, lucruri pe care le-am aflat ulterior.

Fabiano, ca ginere al lui, devenise curând o tânără speranță la firma socru-lui. Acum trebuia să conducă treburile în București. Era o provocare fără precedent pentru el, la doar 32 de ani, să răzbească într-o țară despre care nu știa mai nimic. Poate de aceea mă alesese pe mine să-l asist. Mai bine spus, și de aceea. Cunosc foarte bine italiana, dar mai era ceva. Nu era greu să-mi dau seama că se simțea atras de mine. și, trebuie să recunosc, nici el nu mă lăsa indiferentă…

Niciodată însă nu mi-ar fi trecut prin minte să mă arunc de gâtul lui: doar eram amândoi căsătoriți și, în plus, nu-mi trebuiau complicații, fiind mulțumită că-mi găsisem un serviciu bun după terminarea studiilor și bine plătit. și totuși… La numai trei săptămâni după avan-sarea mea, l-am însoțit pe șeful meu direct într-o călătorie de afaceri la Roma. De la bun început, tratativele cu partenerii italieni au mers prost. Am fi putut să ne întoarcem în aceeași zi înapoi. Dar Fabiano avea alte planuri.

— Avem tot timpul din lume la dispoziția noastră, de ce să ne grăbim? Ai mai fost vreodată la Roma?

— Nu, niciodată…

Am vrut să mai adaug că fusese unul dintre visele mele din copilărie să ajung aici, dar m-am abținut.

— Atunci hai să-ți arăt orașul!

îmi era imposibil să-l refuz. Mi-a arătat locuri încântătoare, pe care le văzusem doar la televizor sau în fotografii. Seara am mers la un mic restaurant, unde Fabiano a comandat șampanie. Apoi s-a aplecat către mine și mi-a șoptit în ureche:

— Ești femeia cea mai minunată din lume!

în lumina lumânărilor, totul căpătase o aură de basm. Mai târziu, am dansat strâns îmbrățișați, iar când m-a rugat să merg cu el în cameră, n-am schițat nici cea mai mică împotrivire. Ne-am iubit cu o pasiune vecină cu nebunia. Fără să vreau, la un moment dat, mi-am adus aminte de soțul meu. Cu el nu mă simțisem niciodată atât de bine. Imediat după aceea mi-a fost rușine că eram în stare să fac asemenea comparații.

După acea noapte, n-am mai putut să mă desprind de Fabiano. Nu atât pentru că ne înțelegeam de minune la pat, ci pentru că, în mod inconștient, îmi dori-sem întotdeauna un bărbat pe care să-l venerez. în căsnicie, eu fusesem întotdeauna cea tare, soțul meu fiind genul care ocolea toate greutățile. Victor era funcționar la primărie și nu avea niciun fel de ambiție. Nu dorea decât un singur lucru: să-și poată citi ziarul și să-și bea berea în liniște ori de câte ori avea chef. Cu toate astea, mă mustra conștiința îngrozitor.

Pe de altă parte însă, cum putea fi atât de naiv să creadă că fac atâtea „ore suplimentare” și „călătorii de afaceri”? Ar fi putut totuși să-și dea seama că ceva nu e în regulă și să lupte pentru mine! Deși… nu știu dacă ar mai fi avut vreun rost. Deja nu-l mai iubeam.

Trebuia să iau o decizie. Când i-am comunicat lui Fabiano că vreau să divorțez, a reacționat surprinzător de rece.

— E hotărârea ta, eu nu vreau să te influențez în niciun fel.

și cu asta, gata! Dar eu voiam să știu.

— Ai să-i spui și soției tale adevărul?

Mi-a declarat senin că mariajul lor este doar o bucată de hârtie semnată la o primărie obscură din Italia și că a rămas cu soția sa doar din cauza firmei.

— Precis nu vor fi probleme în ceea ce o privește pe soția mea… m-a liniștit el.

în cazul soțului meu, nu a fost chiar niciun fel de problemă. Victor a ridicat ochii din ziar, în dimineața în care m-am hotărât să-i spun că s-a terminat totul între noi, abia când am pronunțat cuvântul „divorț”. Bănuise el ceva mai de mult.

— Dacă tu crezi că-l iubești pe acest bărbat… fă ce vrei!

Nu a făcut nicio scenă: se ferea de complicații. Ne-am despărțit fără reproșuri. Acum eram în sfârșit liberă pentru iubitul meu…

Am sperat că și el va fi la fel de expeditiv. Fabiano amâna însă de fiecare dată discuția cu soția lui, sub tot felul de pretexte. Mai întâi, copilul, care avea doar trei ani și avea nevoie mai mult ca oricând de un tată. Pe urmă, socrul, care trebuia menajat, doar firma era a lui, nu?! Sau soția tocmai trecea prin momente dificile cu sănătatea…

— Nu poți să-mi ceri s-o părăsesc tocmai acum! spunea el, privindu-mă drept în ochi.

Sigur, nu puteam să-i cer asta. Ar fi fost foarte urât din partea mea. Timp de doi ani am fost amanta lui Fabiano. Nimeni n-a observat nimic. Lui nu-i plăcea să riște. Oricât de fierbinți ne-ar fi fost îmbrățișările la mine în apartament, a doua zi, la firmă, devenea ca prin farmec din nou șeful rece și distant.

— Nu vreau să-ți iasă vorbe aici, ți-ar dăuna reputației…

Iar eu, proasta de mine, îl iubeam și mai mult pentru că avea atâta grijă de mine! Cu timpul însă, am devenit ne-răbdătoare. Voiam să știu clar cât va mai dura situația asta; eram deja sătulă de ascunzișuri.

— Mai ai și tu puțină răbdare, nu mai durează mult… Trebuie să așteptăm doar o ocazie prielnică și totul se va aranja.

Am avut multă răbdare, prea multă chiar. Nenumărate au fost sâmbetele când îl așteptam zadarnic să vină. De obicei, se scuza într-un mod care mă făcea tot pe mine să mă simt vinovată.

— N-am putut veni, știi, copilul voia atât de mult să iasă undeva, la aer curat…

Până la urmă, eu eram cea rea, care voiam să-i las copilul fără tată! Eram deja conștientă că nu acționez corect, dar îmi era frică să-l pun să aleagă. Mă temeam că hotărârea lui îmi va fi defavorabilă, iar o despărțire era pentru mine de neconceput. Pe de altă parte, mă săturasem să-l împart cu alta, fie ea și soția lui. Așa că am luat o hotărâre disperată: am rămas însărcinată cu el. Când i-am spus, l-am văzut pentru întâia oară furios de-a binelea:

— Nimeni nu are dreptul să-mi forțeze mâna! a urlat la mine. Iar tu chiar asta faci acum!

Aplecat imediat, trântind ușa. Nu a venit la mine timp de două zile. De-abia în a treia seară, am auzit cheia lui în broască. De cum a intrat, i-am sărit în brațe. El însă m-a îndepărtat cu un gest brutal.

— N-am timp acum de asta, mă grăbesc! Ai grijă să scapi de copil cât mai repede! mi-a spus, azvârlindu-mi pe masă un teanc de bancnote.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Fabiano trata toată povestea ca și cum ar fi fost o afacere ca oricare alta, care se putea rezolva cu banii lui.

— Mai spune asta o dată! am țipat la el. Tu știi ce-mi ceri? Copilul acesta se va naște din dragostea noastră!

— Prostii! Citești prea multă literatură de doi bani. Dă-l afară și va fi totul în ordine!

— Totul este în ordine! Nu sunt bolnavă, ci aștept un copil de la tine și ar fi timpul să-ți iei toate responsabilitățile de viitor tată!

— Poate mai târziu… mi-a răspuns el pe un ton dintr-odată foarte calm.

Apoi mi-a explicat ca unui copil prost că nu poate face deocamdată niciun pas, pentru că socrul tocmai vrea să-l ia asociat la firmă. Dacă ar divorța tocmai acum, s-ar alege praful de cariera lui.

— Așa că ia banii ăștia și hai să uităm totul… a încheiat el. Dă-l afară până nu e prea târziu…

Cel târziu acum ar fi trebuit să-mi dau seama că fusesem numai o amantă comodă pentru el, că Fabiano era un egoist fără pereche. Eu însă îi căutam în continuare scuze și o făceam responsabilă de tot răul pe soția lui.

Numai ea ne stătea în drum. Atunci am luat o hotărâre pe care aveam s-o regret amarnic. într-o dimineață, am anunțat că vin mai târziu la firmă. într-o oră, sunam la ușa familiei Pozzo. Mi-a deschis o tânără deosebit de distinsă, care nu cred că avea mai mult de 28 de ani. Era Ornella, soția șefului meu. O știam din fotografia de pe biroul lui. Dintr-odată, m-am simțit foarte stingheră: era o femeie care impunea.

Dintr-un foc, i-am spus tot. Nicio trăsătură a feței nu i s-a mișcat. Doar culoarea din obraji îi dispăruse.

— Ar fi bine să plecați acum, mi-a zis pe un ton înspăimântător de calm.

Am plecat, umilită. Nici n-am ajuns bine la birou, că am fost chemată în biroul șefului. Bănuiam de ce. A închis cu grijă ușa în urma mea și și-a dat drumul.

— Cu ce drept te-ai dus la soția mea? Cu ce drept îmi pui tu în joc cariera?!

Abia în acea clipă mi-am dat seama că n-ar fi divorțat niciodată de soția lui. Iar acum găsise modalitatea prin care să scape de mine.

— Ornella mă iartă dacă te concediez pe loc. Așa că trebuie să pleci imediat! 0 să primești leafa până la sfârșitul anului. Dacă vrei să păstrezi copilul, voi avea eu grijă și de el, dar nu vreau să te mai văd în viața mea. Ne-am înțeles?

Tonul lui era mai mult decât categoric. Nu mai țin minte ce gânduri se învârteau în capul meu când am ieșit din biroul lui. Ca o somnambulă, am început să-mi strâng lucrurile de pe birou, sub privirile nedumerite ale colegilor. Fabiano le-a oferit, bineînțeles, o explicație din care a ieșit nepătat. Fără să spun o vorbă, am părăsit firma.

Odată ajunsă acasă, am izbucnit în hohote de plâns. Credeam că nu mă voi mai opri niciodată. N-aș fi ajuns nicio-dată în situația asta dacă n-aș fi fost orbită de dragostea mea pentru Fabiano. Tot ce-mi mai rămânea de la el era copilul încă nenăscut.

Au urmat luni îngrozitoare. Singurul meu sprijin în tot acest timp a fost mama mea. M-am mutat la ea, în Sibiu. Ea nu m-a condamnat niciodată pentru ceea ce făcusem. Mai degrabă, era bucuroasă că va deveni bunică. Fabiano a plecat cu familia lui înapoi în Italia. Ca asociat al socrului său (am aflat de la niște cunoscuți că reușise să devină asociat, așa cum își dorise), trebuia să-i stea alături, iar de filiala din România urma să se ocupe acum unul dintre foștii mei colegi.

După nașterea lui Luca, m-am întors în București, decisă să-mi găsesc un alt loc de muncă bine plătit, pentru ca fiul meu să nu trăiască doar de pe urma unui tată pe care nu-l va cunoaște niciodată.

Deocamdată, Luca e prea mic ca să întrebe de tatăl său, dar va veni ziua când o va face. și sper ca mai târziu nici el să nu mă judece că am vrut să mă folosesc de el doar ca mijloc de șantaj.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE