Este istoria manipulată în funcție de cine spune povestea? „Dușmănie v.2.0”, o piesă de teatru despre cum se naște ura dintre oameni 

La 19 ani a scris prima piesă de teatru, „Căprioare”, montată de Radu Apostol la Teatrul foarte mic, iar din 2019 a început să-și regizeze spectacolele, pentru că vrea să fie el „persoana care dă viață sau omoară propriile mele texte”, spune Gabriel Sandu pentru Libertatea. 

Textul pentru spectacolul „Dușmănie v.2.0” l-a început în 2018, când făcea un masterat la Târgu Mureș și simțea foarte puternic tensiunile sociale între români și maghiari, pe care prietenii lui care locuiesc acolo nu le mai internalizează la fel. „De acolo vine titlul de – dușmănie. O dușmănie socială, o foarte mare tensiune între oameni”, explică Sandu. L-a finalizat însă în 2021, inspirat totodată și de divergențele sociale create de pandemia COVID-19.

Cine rescrie istoria

Dar spectacolul „Dușmănie v.2.0” nu este despre un conflict interetnic, ci despre divergențele care se nasc între oameni din cauza modului în care fiecare interpretează trecutul și alege să prezinte faptele. O piesă vizuală, un proiect de  „laborator artistic” al Teatrului Teatrelli, care te face să te gândești cât este adevăr și cât este ficțiune în genul de film documentar. 

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

Spectacolul este construit în jurul poveștii a trei personaje: Ioana (actrița Mihaela Teleoacă), membră a fostei securități, logopedul lui Nicolae Ceaușescu și omul din spatele rostirii discursurilor dictatorului, care ajunge să devină personaj principal al unui film documentar semnat de Alina (actrița Oana Pușcatu). Între cele două, se află Andrei (actorul Alex Mirea), nepotul Ioanei, un tânăr talentat și singuratic. 

Libertatea: Cum au apărut cele trei personaje din spectacol?
Gabriel Sandu: La un moment dat, am cunoscut chiar la Tg. Mureș niște persoane din care sunt inspirate personajul Mihaelei Teleoacă și personajul pe care îl joacă Alex Mirea. Mi-am imaginat cum ar fi să-i am ca tipologie, apoi a apărut personajul pe care-l joacă Oana Pușcatu – o documentaristă care vrea să spună povestea lor mai departe. Tema principală a spectacolului, dincolo de comunism, este: cum rescriem realitatea? Cum rescriem istoria? E o chestie care mă interesează de multă vreme. Consumăm foarte mult documentar, iar foarte mult din documentarele pe care le vedem sunt de fapt reenactment (reconstituire istorică, n.r.). Și în spectacol vezi că ei refac anumite scene, iar în film lumea le consumă de-a gata, ca și cum așa s-au întâmplat. 

Recomandări

Schimbarea la față a PNL și PSD. Calculele pentru aducerea în față a lui Ilie Bolojan și Victor Negrescu ANALIZĂ

Fiecare dintre personaje are o poveste pe care o vrea spusă și luptă cumva pentru un control al narațiunii și fiecare crede că are acel control, dar la finalul zilei doar personajul documentaristei are controlul asupra poveștii. 

„Să faci ceva în perioada asta e un foarte mare privilegiu”

– Mai departe de inspirația pentru aceste personaje, în ce a constat procesul de documentare?
– Este o operă de ficțiune cap-coadă. Nu s-a întâmplat nimic din ce scrie acolo. Iar ca proces de documentare, am văzut cam tot ce există disponibil, ca documentar, la Televiziunea Română din perioada comunistă. Acum studiez și arhivele de la securitate. Mă interesează și pentru următorul meu spectacol, care e despre Mihaela Runceanu. O caut în toate „dosarele-problemă” pe tema culturii.

– Cât de greu a fost să pui în scenă – în pandemie – acest spectacol pe care l-ai scris și regizat?
– E destul de stresant, mai ales pentru că ai o responsabilitate, să fii sigur că lumea e sănătoasă și că nu se îmbolnăvește nimeni. În cazul nostru, am lucrat foarte bine și foarte cursiv. Spectacolul e o coproducție cu Teatrelli, este proiectul lor, practic. Am repetat la ei.

Recomandări

Atuurile Elenei Lasconi în fața lui Călin Georgescu. „Bătălia este pe viață și pe moarte”

Să faci ceva în perioada asta e un foarte mare privilegiu. Foarte multe proiecte cad, e o depresie foarte mare, faptul că jucăm cu 30% din sală, că teatrele independente nu se pot susține, că nu există un plan bine făcut, de sprijin al spațiilor independente. E o situație foarte deprimantă și durează deja de doi ani. Chiar mă gândeam că e una dintre cele mai mișto experiențe pe care poți să le ai – să faci un spectacol de autor, de la scris la concept, la tot.

„La noi teatrul e văzut ca o activitate de duminică”

– Și, totuși, care sunt cele mai mari obstacole?
– Cele mai mari obstacole sunt, cred, înțelegerea locală a noastră asupra culturii, în general, și cred că și a teatrului. E prea mult văzută ca o activitate de duminică și foarte puțin văzută ca o activitate în sine. Chiar este o meserie în sine, pentru care ne pregătim ani de zile, unii dintre noi facem și doctorate de cercetare în acest domeniu. De exemplu, am fost la un program la Deutsches Theatre și directoarea artistică de acolo ne-a zis că ei – ca germani – au o mare mândrie în cultura teatrală de acolo, au cele mai multe teatre din Europa. Comunitățile lor s-au refăcut întotdeauna după războaie în jurul teatrelor și al caselor de cultură. Acolo s-au adunat, au creat lucruri despre ceea ce au trăit și, practic, s-au vindecat prin asta. 

Noi avem o istorie teatrală mai scurtă. Dar nu vedem teatrul ca pe un instrument reparatoriu al comunităților noastre, nu îl vedem ca pe un liant, îl vedem ca pe o activitate de entertainment. 

– La noi există interes pentru dramaturgia contemporană românească?
– Sunt teatre care sunt interesante, sunt și câteva concursuri de dramaturgie românească – la Bacău, Satu Mare, Sf. Gheorghe. Dar în spațiul nostru este această domnie a regizorului, care taie și spânzură. În alte spații teatrale, regizorul este angajat în funcție de dramaturg, în funcție de ce poate el să facă pentru un dramaturg pe care teatrul vrea să-l monteze. E o altă perspectivă. 

La noi, există premiile UNITER pentru: actor secundar, teatru de păpuși, scenografie etc. Dar nu există pentru dramaturgie de scenă. Au fost chiar anul ăsta nominalizate spectacole pe texte românești și nu există o categorie pentru cel mai bun text montat. Există o categorie în care poți trimite o piesă nemontată, o trimți anonimă într-un plic și o comisie o citește. Foarte puțini dintre dramaturgii pe care îi cunosc scriu texte așa, în eter, ca să le trimită la un concurs. Majoritatea scriu pentru spectacole. Lipsa acestei categorii mi se pare că arată felul condescendent de raportare la textul românesc. Sunt și nume importante care își scriu propriile texte, precum Catinca Drăgănescu, Leta Popescu sau Radu Afrim.

„Frumusețea și perversitatea teatrului”

– Ce înseamnă pentru tine că un spectacol a ieșit bine?
– Sentimentul că iese ce a fost în mintea mea. Fiecare are aparatul lui de receptat, experiențele lui prin care citește un spectacol, starea cu care vine la teatru, niște lucruri pe care nu le pot controla. Dar în momentul în care este destul de aproape de ce a fost în mintea mea mi se pare că e ceva ce mi-a ieșit. 

– S-a întâmplat și invers?
– S-a întâmplat de multe ori și asta, pentru că e un proces foarte viu, teatrul chiar nu e ca filmul, în care filmezi o secvență și o ai pentru eternitate exact cum ai vrut să o filmezi. În teatru, la fiecare reprezentație e altfel. Asta înseamnă, cumva, și frumusețea, și perversitatea teatrului, că trebuie să te adaptezi la ceea ce e în momentul ăla. 

– Tu ai scris și texte jurnalistice. Ce te-a făcut să te oprești la teatru?
– De fapt, și genul de jurnalism pe care îl făceam eu este mai degrabă un jurnalism narativ. Mă interesează mai degrabă povestea din spate. Diferența dintre jurnalism și teatru este că, în teatru, poți să iei o anumită distanță și să-ți imaginezi lucrurile în profunzime și prin libertatea pe care ți-o dau ficțiunea și ficționalizarea poți să le abordezi mai exhaustiv decât poți într-un material jurnalistic în care ai niște limite – poți să scrii atât cât ai auzit, văzut și înțeles. 

Urmărește-ne pe Google News