În viața viitoare nu mai vreau să fiu femeie

La 25 de ani, când am absolvit facultatea (nu are importanță care, oricum lucrez într-un alt domeniu, căci așa e pe vremurile astea când nimeni nu face ce ar trebui să facă…), mi-am zis că e timpul să cuceresc lumea.

Eram apreciată în institutul unde fusesem repartizată, și asta mi-a dat multă încredere în propriile forțe. De multe ori discutam cu soțul meu despre o eventuală avansare a mea, iar el mă încuraja zâmbind:

— Este imposibil să nu ți se propună un post mai bun, fiindcă din tot institutul ăla tu ești cea mai descurcăreață și mai isteață!

Eram amândoi entuziaști și, poate, zic eu, prea tineri. Prima palmă am luat-o când mi s-a spulberat visul de a deveni șefă de birou, în această funcție fiind numit un bărbat pe care eu personal nu dădeam doi bani. Deși mi se spusese că va avea loc un concurs pentru ocuparea postului, acesta fusese brusc anulat.

— Nu se poate, m-am pregătit trei luni pentru concursul ăsta! am zis, revoltată. Am stat până noaptea târziu și am învățat, am mâncat pe pâine toate cărțile recomandate și concursul nici măcar nu se mai ține… Nu e drept! i-am spus unei colege, o tipă fără mari ambiții profesionale, cu care eu eram prietenă, și care tot ceea ce-și dorea era să petreacă cât mai mult timp cu băiețelul ei pe care îl creștea singură.

— Fetițo, ți-am mai spus de nu știu câte ori că nu valoarea contează în ziua de azi, ci relațiile pe care le ai! Cel care a ocupat postul e vărul directorului. Tu nu știi de sistemul „pile, cunoștințe, relații”? și apoi, ai uitat, ești stagiară, ce vrei să se întâmple în anii ăștia de stagiu?

— Al naibii de stagiu! și ale naibii de pile! De-aia e bine la capitaliști: dai con-curs, iar cel mai bun câștigă. Ăia nu-și permit să angajeze neamuri, să piardă bani…

— Da, nu te contrazic, dar crezi că sistemul ăla nu are hibe? Vezi-ți de treabă!

M-am consolat cu postul pe care-l ocupasem de la început, nu aveam ce face. Următoarea deziluzie a venit imediat după Revoluție, când instituția s-a privatizat, iar eu am urmat niște cursuri de relații publice, pregătindu-mă pentru un alt concurs.

Partea teoretică a fost floare la ureche, așa mi s-a părut, la fel și proiectul pe care l-am avut de făcut, așa că deja mă vedeam în fruntea listei. Din nefericire, a venit și bomba: eram prima, într-adevăr, dar pe lista celor respinși.

— De ce? Nu înțeleg, am făcut totul… ziceam întruna, nevenindu-mi a crede. Vreau să știu de ce cutare a luat, și eu nu…

Chiar în ziua aceea m-am dus la director cu jalba-n băț, să aflu răspunsurile la miile de întrebări ce-mi secerau mintea. Mi se părea o nedreptate că nu fusesem admisă. Directorul institutului, din fotoliul lui de piele, m-a măsurat din cap până-n picioare și mi-a zis:

— De ce nu ai trecut examenul? Pentru că ai fustă, de-aia…

— Cum adică? am întrebat eu, naivă, neînțelegând ce vrea să spună.

— Tu ești proastă sau te faci? s-a enervat el. Chiar vrei să-ți explic de ce? Nu pricepi? Ești femeie, iar cel care a ocupat postul e bărbat! El e necăsătorit, tu ești căsătorită! El, chiar dacă o să aibă copii, nu va fi afectat în niciun fel, pe când tu, dacă rămâi gravidă și faci un copil, înseamnă că ne-ai terminat pe toți! Trebuie să-ți iei concedii peste concedii, că o să vrei să stai cu copilul acasă, să-l crești!

— Domnule director, adică am fost respinsă pentru că sunt…

— Da! Pentru că ești femeie și ești o pacoste, pe când Mihăilescu e bărbat și e o binecuvântare… Acum ai înțeles?

Mă albisem la față, vedeam asta în oglinda din spatele directorului, iar mâinile îmi tremurau. Așa mi se întâmplă atunci când am un șoc.

— Da, am înțeles. Dar asta-i discriminare și nu pot accepta. Pentru muncă sunt bună, dar pentru o avansare nu… Am să vă prezint demisia mea în cursul acestei zile, nu mai pot lucra într-o instituție în care femeile sunt bătaia de joc a bărbaților!

Directorul a început să râdă. Avea un râs enervant.

— Ia uite unde era feminista lui pește! Hai, du-te și fă-ți treaba!

Am ieșit scârbită din birou și chiar în acea zi mi-am prezentat demisia. Ca să n-am probleme legate de cartea de muncă, am scris în demisie că plec din motive personale, deși mie îmi venea să scriu mare cât foaia că directorul preferase să promoveze un bărbat în locul meu, al unei femei. Dacă atunci am fost dezamăgită, mai târziu s-a dovedit că ple-carea mea a avut și o parte bună, fiindcă am reușit să mă angajez în altă parte, într-un post destul de bun și mai bine plătit, la relații publice.

Doi ani de zile nu am avut motive de nemulțumire și nici conflicte cu vreun șef sau vreun coleg. Apoi însă… am rămas însărcinată. Am năs-cut și, după vreo două luni de la naștere, mi-a dat telefon o colegă cu care mă aveam tare bine.

Mi-a zis, cu glas șoptit, probabil ca să nu o audă cineva, că aș face bine să mă întorc la serviciu, fiindcă șefii au de gând să pună în locul meu pe altcineva.

— Bănuiesc că temporar, până termin concediul de maternitate… am zis eu.

— știi cum e, odată locul ocupat, așa rămâne, nu se mai dă nimeni la o parte. Eu am auzit ceva, așa că vino la muncă dacă vrei să-ți păstrezi jobul…

I-am mulțumit frumos și am înghițit în sec. Nu știam ce să fac. M-am consultat cu soțul meu, încercând să găsesc o soluție, și am ajuns, cu regret, la concluzia că trebuie să mă întorc la serviciu. — 0 să plătim o femeie să aibă grijă de copil. Ce să facem, nu suntem nici primii, nici ultimii care procedează așa! a încercat Dragoș să mă consoleze.

Așa am făcut și m-am întors la muncă. Lucrurile au mers bine o vreme, până când au fost făcute iar niște propuneri pentru avansare, de data asta pentru postul de director adjunct. Eram trei candidați, eu și doi bărbați. șansele de reușită erau de partea mea și chiar așa s-a întâmplat, eu am fost cea aleasă. Directorul general, o tipă de vreo patruzeci de ani, nemăritată, m-a chemat la ea în birou și m-a pus în gardă:

— Să știi că au fost discuții aprinse, dar cei mai mulți din consiliu au fost de partea ta… Au fost voci care au spus că tu, ca femeie, ai obligații familiale, ai un copil, și copiii îți creează tot felul de probleme, se îmbolnăvesc… Eu te-am susținut cât am putut, pentru că știu că ești o fată bună și muncitoare. Le-am spus tuturor că o să-ți faci treaba fără să te lași influențată de eventualele probleme care pot apărea în familie. Nu-i așa? Vezi că am garantat pentru tine…

îmi venea s-o întreb dacă știe ce înseamnă să stai toată noaptea la căpătâi-ul copilului, să-l păzești, ca nu cumva să mai facă febră, când se îmbolnăvește. Dacă știe ce înseamnă să te duci cu el la doctor, să stai la rând ore în șir…

N-am zis nimic însă, nu voiam s-o fac să se îndoiască de mine. Am aflat, mai târziu, că tocmai ea se opusese cel mai tare numirii mele, fiindcă eram femeie măritată și cu un copil. Nu avusese însă ce face, cei mai mulți mă susținuseră, dar nu din simpatie pentru mine sau pentru că mă considerau bine pregătită profesional, cum am crezut inițial, ci pentru că aveau propriile lor interese…

— Auzi, îți zic ceva, dar să nu spui că știi de la mine, că m-am ars! Tu știi ce salariu avea directorul adjunct dinaintea ta? Cu o treime mai mult decât ai tu acum… mi-a zis contabila într-o zi.

Am privit-o în ochi. Ea și-a pus mâinile-n șold, așteptându-mi reacția.

— Nu cred… i-am răspuns.

— Ei, nu crezi! Doar mie îmi trec prin mână toate hârtiile cu salarii! Stai că-ți arăt un act mai vechi…

Am văzut negru în fața ochilor când mi-am dat seama că fusesem păcălită, că fusesem numită într-un asemenea post cu un anumit scop: salariul pe care-l primeam eu era pe sfertul celui primit de predecesorul meu, iar banii luați mie probabil că umflaseră lefurile altora… mai cu greutate.

M-am dus țintă la directorul general, la tipa care nu mă voise mâna ei dreaptă.

— Cred că ar trebui să-mi măriți salariul… i-am zis eu, încercând să-mi păstrez calmul.

— De ce? Nu ești mulțumită cu cât ai? Mie mi se pare un salariu bun…

— Mie nu, dacă-l compar cu cel al fostului director adjunct…

— Aaa, asta era! Dar el era bărbat, dragă, tu ești femeie!

— Care-i diferența? S-a uitat urât la mine și mi-a spus răspicat:

— Credeam că știi că o femeie nu poate fi plătită la fel de bine ca un bărbat.

— Zău? am zis eu zeflemitor. Dar pentru dumneavoastră e valabil?

— Pentru mine, nu, mi-a retezat-o ea. Eu nu m-am complicat cu familie, copii, prostii dintr-astea. Eu muncesc exact ca un bărbat, în cazul meu nu e nicio diferență.

— Dar eu știu că sun-tem egali în fața legii și că, pentru muncă egală, trebuie să primim plată egală. Scrie în Constituție.

— Auzi? a zis ea ridicându-se în picioare cât era de lungă. Aici eu sunt Constituția, iar cei cărora nu le convine nu au decât să se care!

Așa am făcut, dar acum am fost ceva mai deșteaptă. I-am dat în judecată și, după vreo câțiva ani de plimbări prin tribunal, de tergiversări, șicane, amenințări din partea tipei, am câștigat procesul. Au fost obligați să mă primească înapoi și să-mi dea cel puțin salariul celui care fusese director-adjunct înaintea mea.

Dar eu nu asta am vrut, fiindcă oricum nu am rămas în firmă, căci mi-ar fi făcut zile negre. Am vrut doar să mi se facă dreptate, să-i fac să recunoască faptul că m-au dat un salariu mai mic pentru că eram femeie.

Fericirea mea a fost, din păcate, de scurtă durată. Curând, m-am lovit din nou de un alt obstacol sau, cum să-i zic, de un alt fel de discriminare: împlinisem 45 de ani și nimeni nu mai voia să mă angajeze, toate firmele aveau nevoie, chipurile, de forțe proaspete de muncă.

— Oh, arătați foarte bine, credeam că sunteți mai tinerică! Vă rog să-mi scuzați

impolitețea, dar noi angajăm aici doar tineri până în treizeci și cinci de ani, mi-a zis directorul unei firme, care inițial mă acceptase, dar care s-a răzgândit când mi-a văzut CV-ul.

— Da, am 45 de ani și ce-i cu asta? Nu mai trebuie să mănânc? Am experiență, să știți, nu am cine știe ce obligații familiale, căci fata mea e deja mare, nu mai are nevoie de ajutorul meu, dacă la asta vă gândiți…

— îmi pare rău, pentru postul ăsta ne trebuie cineva mai tânăr!

Ce să fac atunci? Că doar n-o să stau toată viața prin tribunale, să mă judec cu toată lumea! I-am trimis la origine, pe el și pe alți câțiva, care m-au refuzat tot din cauza vârstei, și le-am făcut câte o reclamație acolo unde trebuie. Iar eu mi-am găsit până la urmă un post la relații publice, la o firmă. Sunt mulțumită, dar nu pot să nu mă gândesc, uneori, ce evoluție ar fi avut cariera mea dacă aș fi fost bărbat. Poate că acum eram și eu ditamai directorul de firmă! Tot ce mai pot spera este să am noroc în viața viitoare, poate că am să fiu bărbat și o să am ocazia să mă răzbun. Pe bărbați, firește!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE