Prima mea criză a fost coada la untdelemn. După 45 de ani, încă aștept mașina care să vină să mă scoată din crize

Toate au dat năvală și nu te lasă să trăiești. Nu te mai poți bucura de viață, ci îți gestionezi, cu puterile rămase, aceste crize. Nici nu mai ești în stare să le numeri pe toate: criza energetică, criza de securitate, criza politică, criza carburanților, inflația… Ar mai fi de adăugat câteva pe listă, dar nu te poți concentra, ai obosit, ești în criză.

Ar fi un exercițiu util pentru mintea ta (crizată) să treci în revistă toate crizele prin care ai trecut. Sau măcar crizele la care ai fost martor. Dar pentru asta ți-ar trebui o zi (două?, o săptămână?, o vreme?) în care să nu te mai bată la cap nicio criză. Imposibil! Nici bine nu se încheie o criză, că apare alta.

Dar prima criză nu se uită niciodată. Ai trăit-o în toamna anului 1980, când te pregăteai să pleci în armată. Atunci ai văzut, de pe balconul apartamentului în care locuiai, prima coadă formată în spatele Complexului Alimentar. O coadă groasă, de trei-patru oameni pe un rând, și lungă de vreo treizeci de metri. Parcă tot cartierul se adunase la coadă, în așteptarea mașinii cu butoaiele cu untdelemn. Era și mama ta acolo. Dar n-o vedeai. 

Untdelemnul dispăruse din Alimentară. Atunci n-ai luat în serios criza. (Erai prea tânăr și novice). Ai gândit că, până te vei întoarce din armată (nouă luni), criza se va rezolva și mama ta nu va mai sta la coadă. Vor băga untdelemn (vărsat și la sticlă de jumătate de litru) și criza va trece. O iluzie. Când te-ai întors, ai descoperit o mulțime de cozi: la carne, la brânză, la unt… Ai stat și tu la coadă, cu mama ta. Multe cozi. A fost începutul crizei alimentare în regimul lui Ceaușescu. Un regim falimentar și criminal. Și de atunci ai trăit, ca majoritatea românilor, din criză în criză. Mulți au plecat din țară, în alte locuri cu mai puține crize. Tu ai rămas, într-o continuă criză națională.

Altă criză de care ești în stare să-ți amintești a fost criza COVID-19. Când a început războiul din Ucraina, criza asta a dispărut. Nu ai nicio explicație. Dar ți-a rămas în minte așa, ca un mister.

Acum nu mai ai puterea să fugi de crize, pentru că criza s-a globalizat. Criza a devenit un fel de multinațională cu afaceri (crize) specifice regiunilor. Moraliștii și experții îți spun că singura soluție la o criză este adaptabilitatea. Să te adaptezi ca să fii sustenabil. Când îl auzi pe unul din ăsta, care se pricepe la toate crizele, îți vine să faci o criză de nervi și să-i dai cu o criză peste ochi: lasă-mă cu crizele mele! 

Există o mulțime de comentatori care își dau cu părerea despre crize și foarte puțini oameni (lideri?) care sunt în stare să le rezolve. Mai mult, crizele au început să fie promovate, umflate, marketizate la fel ca un brand de untdelemn.

N-ar fi exclus ca, într-o zi, intrând într-un supermarket cu inima strânsă (prețurile!), să descoperi un raion plin cu rafturi pe care sunt așezate felurite… crize. Să-ți alegi una sau mai multe care ți se potrivesc, pe care să le trăiești. La alegere, la promoție, cea mai ieftină criză!

Cauți să înțelegi fiecare criză pe care o trăiește lumea în care trăiești. Ca să nu treci ca gâsca… prin criză. Ca să nu mori prost. Pentru asta, nu-i așa?, trebuie să te informezi numai din surse autorizate. Ce zice premierul, ce declară președintele, ce spune ministrul. Trebuie să le acorzi încredere. Numai că și încrederea ta în acești oameni, care trebuie să rezolve crize, traversează o adâncă criză. 

Ai încredere în oamenii care rezolvă o criză și aproape deloc în cei care se prefac că o rezolvă sau o ocolesc. În România, crizele nu se rezolvă. Sunt eludate și împinse spre uitare. Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 este un exemplu. Așa încât, dacă încrederea ta a fost lovită de criză, ce rost mai are s-o acorzi celor care te-au înșelat? Totuși, merită să te documentezi și să gândești cu mintea ta fiecare criză. Atât cât mai poți să gândești. Lucid.

Criza este ca un roman bun. Orice roman bun are o criză pe care autorul trebuie s-o ducă la sfârșit și s-o rezolve. Așa cum Dostoievski rezolvă criza lui Raskolnikov în „Crimă și pedeapsă”: „În absența lui Dumnezeu, totul este permis?”. Dar Raskolnikov este un personaj. Viu și nemuritor. El trăiește în paginile cărții (crizei) și poate să dobândească de multe ori semnificații la care autorul său nici nu s-a gândit. 

Dar din amintirea ta despre prima criză pe care ai trăit-o (coada la untdelemn) ce va rămâne: o iluzie sau o realitate? În istorie, va rămâne ca un personaj secundar în criza alimentară din România lui Ceaușescu. Dar oamenii pe care i-ai văzut la coadă? Tu îi vezi acum, după aproape 45 de ani, cum erau, cu toate iluziile pe care și le făceau așteptând butoaiele cu untdelemn. Și mama ta își făcea iluzii. Îi vezi cu toată viața din lăuntrul tău și din jurul tău de atunci. Ei bine, gândește-te că acele iluzii nu le mai ai acum. 

Pentru că ești un alt om. Nu cumva toate aceste crize, pe care le trăiește lumea în realitatea de astăzi, așa cum este ea, sunt sortite să ți se pară peste câțiva ani niște iluzii? Asta e deosebirea fundamentală dintre criza unui personaj și crizele de care te tot plângi acum. Criza personajului este nemuritoare. Crizele vieții tale vor rămâne niște iluzii peste alți 45 de ani, pentru că ești un muritor. Trăiește-ți crizele astea ca și cum ai fi binecuvântat de Dumnezeu! 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE