Cum au reușit 24 de iepuri să cucerească un continent întreg: aduși pentru vânătoare, au ajuns la 600 de milioane

24 de iepuri aduși din Anglia au schimbat totul

Un studiu genetic a reconstituit traseul acestei invazii și a ajuns la concluzia că originea ei poate fi urmărită până la un transport sosit în Australia în 1859. Iepuri domestici mai ajunseseră în Australia aduse de coloniștii britanici încă din 1788, iar în următorii aproximativ 70 de ani au existat cel puțin 90 de alte importuri. Niciunul nu provocase însă ceea ce avea să urmeze.

În 1859, Thomas Austin, un englez stabilit la Barwon Park, lângă Geelong, în statul Victoria, a vrut să organizeze pe proprietatea sa partidele de vânătoare cu care fusese obișnuit în Anglia. A cerut să îi fie trimiși iepuri, iar transportul a ajuns la Melbourne chiar în ziua de Crăciun. Erau 24 de animale, atât iepuri domestici, cât și exemplare provenite din sălbăticie. În 1865, proprietarul susținea că omorâse 20.000 de iepuri numai pe domeniul său, dar expansiunea abia începea.

De ce tocmai acești 24 de iepuri au reușit

Timp de mai bine de un secol a rămas o întrebare: dacă iepuri fuseseră aduși în Australia și înainte, de ce tocmai transportul din 1859 a declanșat o asemenea invazie? Răspunsul a venit din ADN. Cercetătorii au analizat date genetice de la iepuri din Australia, Tasmania, Noua Zeelandă, Marea Britanie și Franța și au urmărit originea populației invazive până în sud-vestul Angliei, zona din care proveneau animalele trimise lui Thomas Austin.

Diferența importantă era că transportul conținea și iepuri sălbatici, nu doar animale domestice. Această moștenire genetică le-ar fi oferit urmașilor un avantaj important pentru supraviețuirea și adaptarea la condițiile din Australia. Joel Alves, autorul principal al studiului, arăta că, dintre toate introducerile anterioare, „un singur grup de iepuri englezești” a fost cel care a declanșat invazia ale cărei efecte sunt vizibile și în prezent.

Profesorul Francis Jiggins, de la Universitatea Cambridge, explica faptul că iepurii domestici aveau trăsături care îi puteau face mai puțin capabili să supraviețuiască în natură. Exemplarele sălbatice dispuneau însă de o diversitate genetică mai potrivită pentru adaptarea la noul mediu.

În 70 de ani, iepurii ocupaseră 70% din Australia

Din acel moment, răspândirea lor a fost extrem de rapidă. Potrivit CSIRO, agenția națională de cercetare științifică a Australiei, în aproximativ 70 de ani iepurii au ajuns pe 70% din suprafața continentului. Instituția consideră fenomenul drept cea mai rapidă invazie cunoscută a unui mamifer din lume. Până în 1880, iepurii trecuseră fluviul Murray și ajunseseră în New South Wales. În 1886 erau deja în Queensland, iar în 1894 traversaseră Nullarbor și ajunseseră în Australia de Vest, potrivit Muzeului Național al Australiei.

Comparația arată cât de neobișnuită a fost viteza expansiunii. Răspândirea iepurilor în Marea Britanie durase aproximativ 700 de ani. În Australia, animalele au ocupat o mare parte dintr-un continent de aproximativ 25 de ori mai întins decât Marea Britanie în numai câteva decenii.

De la 24 la 600 de milioane de iepuri

Situația a devenit critică după cel de-Al Doilea Război Mondial. Mai mulți ani ploioși au însemnat vegetație abundentă și hrană pentru animale, în timp ce războiul redusese numărul oamenilor care se ocupau de capturarea iepurilor și întreținerea gardurilor. Populația a explodat. În 1950, Australia ajunsese la aproximativ 600 de milioane de iepuri, potrivit CSIRO, iar consecințele erau deja uriașe.

Animalele consumau vegetația destinată atât animalelor domestice, cât și speciilor native, distrugeau puieții de arbori, favorizau răspândirea buruienilor și contribuiau la eroziunea solului. În unele regiuni, pagubele au fost atât de mari încât fermele au ajuns să fie abandonate. Iar problema costă Australia și astăzi. CSIRO estimează pagube economice de aproximativ 200 de milioane de dolari australieni pe an, fără a include integral pierderile provocate biodiversității.

Nu este nevoie nici măcar de o populație foarte mare pentru ca efectele să fie vizibile. Potrivit agenției australiene, mai puțin de un iepure pe hectar poate fi suficient pentru a împiedica regenerarea anumitor specii native de arbori și arbuști.

Australia a construit mii de kilometri de garduri ca să-i oprească

Pe măsură ce iepurii avansau, australienii au încercat aproape orice metodă disponibilă: vânătoare, capcane, otrăvire, distrugerea vizuinilor și bariere uriașe. Așa a apărut celebrul Rabbit-Proof Fence. În Australia de Vest, autoritățile au construit la începutul secolului XX un sistem gigantic de garduri destinat să blocheze înaintarea animalelor. Cea mai cunoscută rețea, ridicată între 1901 și 1907, măsura 3.256 de kilometri, potrivit Muzeului Național al Australiei.

Nici măcar atât nu a fost suficient. În unele zone, iepurii ajunseseră deja dincolo de traseul gardului înainte ca muncitorii să termine construcția. În altele, găurile și deteriorarea plaselor le permiteau animalelor să treacă. Invazia continua.

După garduri și otrăvuri, Australia a trecut la virusuri

Când metodele clasice nu au mai fost suficiente, Australia a apelat la controlul biologic. În 1950 a fost răspândit virusul myxoma, care provoacă mixomatoza la iepuri. CSIRO îl consideră primul program de succes din lume de control biologic al unui mamifer dăunător. Rezultatul a fost spectaculos și populația de iepuri s-a prăbușit. Dar nici această soluție nu a rezolvat definitiv problema.

Animalele care au supraviețuit au devenit treptat mai rezistente, iar populațiile au început din nou să crească. În 1996, Australia a trecut la folosirea RHDV, virusul bolii hemoragice a iepurelui, care a redus din nou puternic populațiile, în special în regiunile aride. Apoi, în 2015, a fost identificată în Australia tulpina RHDV2. În numai 18 luni, aceasta s-a răspândit pe întreg continentul și a redus în medie populațiile sălbatice de iepuri cu aproximativ 60%. Dar nici acesta nu a fost finalul.

CSIRO descrie ceea ce se întâmplă între iepuri și virusurile folosite împotriva lor drept o adevărată „cursă a înarmării” evolutive: metodele de control devin mai eficiente, iar animalele dezvoltă, în timp, o rezistență tot mai mare.

Invazia începută în 1859 nu s-a terminat nici astăzi

La mai bine de 160 de ani de când cei 24 de iepuri au ajuns în Australia, urmașii lor reprezintă în continuare una dintre cele mai mari probleme provocate de o specie invazivă pe continent. Studiul genetic din 2022 a arătat cât de mult poate conta introducerea unui grup aparent nesemnificativ de animale într-un ecosistem nou.

Pentru Thomas Austin, cei 24 de iepuri trebuiau să însemne doar câteva partide de vânătoare pe proprietatea sa. Au ajuns, în schimb, la 600 de milioane și au schimbat pentru totdeauna ecosistemele unui continent.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE