Descoperirea Întrupării lui Dumnezeu ca om. Cum să nu ratăm Crăciunul din cauza „sărbătorilor de iarnă”

Sărbătorirea Nașterii Domnului e singura oarecum ecumenică. Dacă data celebrării Învierii e de obicei decalată, Crăciunul – cum e denumit pe la noi – e trăit laolaltă de către catolici, protestanți și o majoritate ortodoxă. Rușii – alături de sârbi și mânăstirile athonite, cu excepția Vatopedului  – au rămas fideli calendarului iulian, pe stil vechi, ca să nu se lase contaminați de prea multe influențe occidentale…

Primul calcul al datei Nașterii Mântuitorului ar fi fost stabilit de un călugăr dobrogean, Dionisie cel Mic, ajuns totuși prin Cetatea Eternă. Precauția pravoslavnică a rușilor e iluzorie, de vreme ce atât calendarul iulian (de la Iulius Cezar), cât și cel gregorian (de la papa Grigorie cel Mare) au fost croite în Apusul dominat de logica mai strictă a moștenirii romane. 

În 1924, grosul Bisericilor ortodoxe l-au adoptat pe acesta din urmă, care îndrepta retardul provocat de calendarul iulian. Era și semnul modern al sincronizării dintre Răsărit și Apus, după măcelul primului Război Mondial. O aspirație mereu deschisă, însă nerealizată, dacă ne gândim la durata Războiului Rece și la invazia rusească în Ucraina. Rusia rezistă occidentalizării cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună. Și tot ea obține, involuntar, efectul opus, de vreme ce frica de agresivul revizionism moscovit unește, iată, din nou, Uniunea Europeană până mai ieri separată între membrii ei fondatori și cei de curând admiși în clubul democrațiilor liberale. 

Percepția românilor asupra Crăciunului variază destul de mult.

Creștinii practicanți, care țin postul premergător sărbătorii, se concentrează asupra bucuriei spirituale. Cei mai fervenți, adesea ispitiți de anti-modernismul ortodoxist, sunt critici față de maratonul comercial din preajma Nașterii Domnului, respingând totodată salutul secularizat – „Sărbători fericite”, prin care evenimentul supranatural al Întrupării  Pruncului divin e mascat sub ethosul unei universale toleranțe fără identitate precisă.

La fel de des sunt contestate americanul “X-Mas”, sau variațiunile sexy pe tema lui Moș Crăciun, metamorfozat hollywoodian în tot soiul de “Crăciunițe”. 

Conservatorii sunt însă mult mai indulgenți cu substratul pre-creștin al multor colinde populare pline de aluzii la ciclul solstițiilor, așa cum tolerează fără probleme riturile legate de Anul Nou, când defilează pe străzi tot soiul de măști de urși sau capre prea puțin duhovnicești. Dacă obiceiurile ancestrale – prezente de fapt în toată aria balcanică – exaltă mitologia națională, le putem ierta originea păgână! 

De fapt, și bradul de Crăciun, introdus în Europa nordică pe vremea reginei Victoria, nu e decât o falsă expresie a tradiției “nealterate”: cine să fi imaginat un conifer în decorul vegetal din biblicul Bethleem, unde creșteau – și pe atunci – cel mult măslini, smochini sau cedri? 

Cert este că, în pofida agitației mercantile alimentate de toți cei care au ceva de vânzare – de la comenzile online, până la chioșcurile din târgurile de Crăciun – Nașterea lui Hristos ne amintește de valori imateriale: conștiința că suntem fiii unei ere a izbăvirii de moarte, bucuria darului gratuit, care nu așteaptă o imediată reciprocitate, dar și ocazia de a strânge familia la aceeași masă sunt elemente definitorii, fără preț monetizat. 

Chiar dacă râdem, justificat, de agasantele clișee publicitare subsumate faimoasei “magii a Crăciunului”, e clar că aceste zile, când facem bilanțul unui an din viața personală, ne determină să fim mai destupați la minte, mai atenți cu nevoile nevoiașilor și mai solidari, deci mai iertători unii cu alții.

Ieșim, cum, necum, din carapacea adesea mizantropică și inerțial egoistă a cotidianului. Realizăm că din comuna noastră mortalitate trebuie să rezulte o comună speranță și o minimă armonie de ordin nevăzut. Înțelegem că obsesia puterii și mania de a poseda cât mai multe reprezintă o capcană deplorabilă, că ierarhiile sociale sunt relative și că lucrurile cu adevărat esențiale sunt amplasate dincolo de ambițiile, invidiile sau frustrările noastre curente.

Adevărul e că, oricât ar fi de cufundat în cele lumești, orice om sensibil, decent educat și cât de cât deștept poate pricepe, măcar de Paști și de Crăciun, că Biserica lui Iisus Hristos are o constituție divino-umană, că permanența ei bimilenară corespunde unui scop tainic și că a nu te mai situa pe tine însuți în centrul universului reprezintă un progres moral plin de frumoase revelații.

Întrucât zilele acestui încercat 2022 se apropie de final, țin să le urez cititorilor mei săptămânali, precum și colegilor de scris din ziarul Libertatea, un Crăciun plin de luminoasă bucurie și pace, urmat de un Nou An pe măsura a ceea ce vom reuși împreună să facem din el. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE