Dialogul surzilor. Cum a ajuns România să fie împărțită între caricaturile neo-legionarilor cu opinci și ale hipsterilor corporatiști cu pălăriuță
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Partidele postcomuniste în România au monopolizat câte o direcție doctrinară numai de formă. În realitate, ele funcționează populist, gata să culeagă orice vot, prin promisiuni demagogice, patriotism sau europenism de paradă și reflexele etatiste preluate din regimul anterior, scrie Teodor Baconschi în comentariul său săptămânal publicat în Libertatea.
Revoluția industrială din secolul XIX a determinat explozia comerțului internațional, stimulând capitalismul și urbanizarea, deci apariția unor clase sociale antagonice. Tot atunci s-au conturat ideologiile prin care aceste clase sociale participau la lupta politică.
Vechea aristocrație - compusă din nobilime ereditară și mari proprietari funciari - s-a exprimat prin doctrina conservatoare. Marea burghezie - organizată deja în dinastii de bancheri și industriași puternici - a adoptat liberalismul. Mica burghezie - alcătuită din profesori, avocați, notari sau comercianți modești - cocheta cu social-democrația.
Proletariatul - mesianizat de Marx, care nu călcase într-o fabrică - a îmbrățișat cauza revoluționară a socialismului sindicalizat. La marginea sistemului existau grupuscule anarhiste, comuniste, libertariene și toată lumea se lupta cu toată lumea, căutând un visat echilibru social perfect, fie prin răsturnarea ordinii moștenite, fie prin ameliorarea ei negociată.
În secolul XX, odată pus sub o presiune crescândă, vasul civilizației occidentale a dat în clocot, provocând cele două războaie mondiale, pe fondul confruntării în oglindă dintre nazismul (victorios în Germania) și comunismul bolșevic.
Firește că România ultimelor două veacuri a participat - de la margine - la dinamica istorică rezumată mai sus. Elitele sale au importat toate ideologiile apusene, aplicându-le intern cu patos provincial și un anume fanatism recuperator.
În secolul XIX, când Eminescu scria pentru „Timpul” și Dobrogeanu-Gherea organiza mișcarea socialistă, aceste importuri corespundeau unei societăți divizate în clase distincte. Filogermani, conservatorii noștri (dominați politic de moșierii din Moldova și Valahia) au pierdut partida după Primul Război Mondial.
Interbelicul s-a consumat în bătălia dintre liberali (forța progresistă de dreapta) și social-democrații țărăniști, amuțiți în anii ’40 de legionari, carliști și antonescieni. După care a urmat marea omogenizare comunistă, care ne-a lăsat moștenire o societate fără clase.
O nouă decantare a fost posibilă abia după 1989, dar cu greu putem spune că vechea structură s-a refăcut la indigo: avem doar o emergentă clasă de mijloc (esențială în orice democrație funcțională), un strat infim de superbogați ai tranziției și mereu deplânsele pungi de sărăcie, în zonele de cronică subdezvoltare.
Partidele postcomuniste au monopolizat câte o direcție doctrinară numai de formă. În realitate, ele funcționează populist, gata să culeagă orice vot, prin promisiuni demagogice, patriotism sau europenism de paradă și reflexele etatiste preluate din regimul anterior.
Așa arătând peisajul politic al democrației originale, societatea însăși - stimulată de social media - ne oferă singurul teatru al confruntării de idei. Ea a înlocuit lupta de clasă (fără clase) prin competiția unor stiluri de viață. Urbanul mare și mediu, sediu al unei noi generații sătule de înapoiere, corupție sistemică și izolaționism, a devenit scena culturală a progresismului mimetic.
Ruralul reinventat prin naționalism religios, urbanul mic și zona „noiciană” a elitei intelectuale alimentează un discurs conservator, antiglobalist și pretins atașat valorilor tradiționale: credință, familie, patrie.
De fapt, războiul cultural din SUA a fost clonat în România sub forme mimetic-butaforice și simetric parodice. Progresiștii sunt caricaturizați de conservatori ca revoluționari pe trotinetă, hipsteri corporatiști cu pălăriuță, amnezici protestatari de Starbucks, un soi de hermafrodiți ideologici fără vlagă, rădăcini și curajul viril de a înfrunta realitatea.
Conservatorii sunt caricaturizați de progresiști ca neo-legionari în opinci, ortodoxiști cu marote daco-getice, care sfidează știința modernă, se tem de libertățile și evoluțiile occidentale, cultivând retrograd misoginia, homofobia și demonizarea străinilor.
Din păcate, ambele caricaturi sunt încarnate statistic, deci confirmate pe scară largă, așa încât n-au întârziat să-și adjudece vectori partinici antisistem. Între ele se desfășoară un lamentabil dialog al surzilor.
Nu există, deocamdată, în nicio parte, voința de a examina binevoitor și cu discernământ argumentele celeilalte. Din acest motiv nu progresăm intelectual și civic, mulțumindu-ne cu schimbul circular de etichete infamante. Dacă această stagnare corozivă nu va fi înlocuită printr-o dezbatere scutită de prejudecăți, România va bate pasul pe loc. N-ar fi, de altfel, o premieră.
Foto: Hepta
