Disperarea ultimului tren. Sau cum și-a dat seama Orban că a ajuns departe de cămară, iar acum vrea înapoi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Plătim în aceste zile de confuzie politică oalele sparte acum un an de încăpățânarea președintelui Iohannis.
Strateg peste măsură de limitat, în ciuda faptului că se joacă toată ziua cu rachetuțele cumpărate fără rost din SUA și că îi plac fanfarele militare, caută compania generalilor și ar defila el însuși pe sub Arcul de Triumf de trei-patru ori pe zi, Klaus Iohannis a grăbit fără nici un sens lucrurile, așa cum a făcut-o și în 2015.
La finalul lui 2019, chiar înainte de a-și reînnoi mandatul prezidențial, Klaus Iohannis a tras cu dinții să aducă la putere un guvern PNL. Cu un an înainte de alegerile parlamentare. Chiar calculele de atunci erau hazardate. Alegerile anticipate pe care și le dorea Klaus Iohannis erau prea puțin probabile. Procesul este îndelungat, greoi, frizând imposibilul. Și cum la omul sărac în idei nici boii nu trag, s-a dovedit că mișcarea din octombrie-noiembrie 2019 a fost una complet neinspirată.
Peste guvernul PNL al președintelui Iohannis a năvălit, complet pe neașteptate, pandemia, reducându-i vizibil șansele unui rezultat bun la alegerile parlamentare.
Oricum, ideea de a întrerupe prematur un ciclu electoral s-a dovedit, de fiecare dată, una extrem de proastă. În acest caz, ideea a fost una catastrofală.
Dacă PSD ar fi rămas la guvernare până în decembrie 2020, cu toate pomenile electorale pe care le-ar fi comis în acest an, cu milioanele de euro băgate în consultanți străini și cu zecile de milioane băgate în campania electorală, ar fi avut toate șansele să aibă scorul electoral al AUR.
După arestarea, pe 27 mai 2019, a președintelui partidului, după dezastrul de imagine care a fost Viorica Dăncilă, după harababura și haosul din partid, PSD ar fi fost foarte aproape de implozie, disoluție și transformarea într-un partid marginal.
În acest timp, desăvârșindu-și opoziția, apăsând pedala anticorupției, a antinepotismului și ferindu-se de tentații, PNL ar fi avut șansa unică de a câștiga alegerile parlamentare singur, cu un scor apropiat de 50%.
Nerăbdarea președintelui (care s-a grăbit cu un an, absolut inexplicabil), susținută însă și de lăcomia activului înfometat de partid, au erodat PNL extrem de rapid.
Angajările fără număr în administrație (până în luna martie, acceptarea oficială a pandemiei, numărul bugetarilor angajați crescuse cu peste 5.000, în majoritatea lor membri de partid recompensați prematur), amplificate, în vremea pandemiei, de achiziții dirijate către firmele de casă, licitații dubioase și promisiuni (măști de protecție pentru persoanele defavorizate, tablete pentru elevii fără posibilități) neonorate și aroganța emanată din toți porii, toate acestea au fost ingredientele unei prăbușiri extrem de rapide.
Guvernul Orban instalat pe 4 noiembrie 2019 ar fi putut fi o variantă Beta reușită, o demonstrație de bunăvoință și de știință a guvernării. Dar n-a fost, din mii de varii motive.
Președintele, care a stat tot acest an numai cu sondajele în față, cotind stânga sau dreapta în funcție de tendințele indicate de sociologi, a realizat că singura soluție pentru ca PNL să nu ajungă irelevant electoral o reprezintă alegerile ținute cel mai târziu în decembrie.
Amânarea lor, chiar justificată de numărul mare de infectări zilnice, ar fi dus PNL la un scor aproape necuantificabil. S-au manipulat date, s-au căutat variante de a băga pandemia sub preș pentru ca aceste alegeri să aibă loc. Și totuși, PNL nu a câștigat. Ba chiar, am putea spune, a pierdut destul de dureros.
În aceste condiții, ceea ce se întâmplă în PNL, mișcările aiuristice ale lui Ludovic Orban, modul în care nu se agață de funcții cramponându-se de ele, au o singură explicație.
Atunci când i-a primit la Cotroceni pe membrii primului guvern Orban, ca să depună jurământul, în seara zilei de 4 noiembrie 2019, Klaus Iohannis a inaugurat, zâmbind, calea ferată pe care a pornit ultimul tren al PNL. Putea fi un tren al bunăstării, un TGV al modernizării României. S-a dovedit însă că este mai apropiat de trenurile foametei, un tren al disperării. Acest tren încă circulă.
PNL încă are șanse să ajungă la resurse, la bani, la funcții. Dar sunt ultimele sale șanse. Nu pentru următorii patru ani, ci pentru totdeauna.
Ludovic Orban a realizat, extrem de târziu, că a coborât pripit din tren. Că, demisionând la nervi (ai lui sau ai președintelui, nu mai contează), a ajuns foarte departe de cămară, de rafturile cu bunătăți, de frigider.
Acum vrea înapoi cu orice preț. Ridicolul nu mai există, bunul-simț a fost promisiunea lui Crin Antonescu, nu a sa.
Mai lipsește ca Ludovic Orban să ne spună că nu, el nu se cramponează de funcții, dar funcțiile îl cer pe el și numai pe el, pentru că îl plac, aproape că-l idolatrizează și pentru că nu văd pe altul mai potrivit decât el însuși. Da, da, funcțiile se cramponează de Ludovic Orban, nu invers.
În acest timp, pe peronul istoriei, o voce metalică face anunțul implacabil: „Foștii premieri care au condus viitorul politicii românești la tren sunt rugați să coboare din vagoane!”.
