„Am ales să fiu român”

Aveam, până la un anumit moment al vieții mele, posibilitatea de a revendica cetățenia franceză. Dar de ce aș fi făcut-o atunci? Ne pregăteam să intrăm în UE. Vedeam, cu ochii minții, cum dispar cozile de la ambasadele europene, cum urma să nu mai stăm cu orele pentru a obține prețioasa viză Schengen.

Credeam și cred în acest proiect, așa că mi-am zis că nu mai are rost să recuperez cetățenia străbunicului meu. Mi-e bine așa, român, cetățean deplin, cu drepturi depline, al marii familii europene.

Am ales, așadar, să fiu, să rămân român. Și am ales și să rămân în România. Poate aici am greșit, cumva. Pentru că încep să mă simt, în țara mea natală, ca un cetățean de mâna a doua. În comparație cu cetățenii de mâna întâi, care sunt cei plecați din țară. Noi, ăștia care am rămas aici și când a fost nasol, suntem mai puțin valoroși decât ăia care au plecat peste granițe. Nu știu cum s-a ajuns aici, dar ăsta e adevărul. Diaspora e mai cool, e mai lăudabilă, e mai dezirabilă.

Și, totuși, o țară nu crește pe seama cetățenilor ei care, din motive economice, au ales exilul.

Ni se scot ochii, anual, cu banii pe care îi trimit românii din străinătate în țară. Cică asta ar face economia să se miște, de fapt. Am auzit această aberație și din gura guvernatorului BNR.

Recomandări

Marcel Ciolacu anunță că se retrage din cursa prezidențială indiferent de rezultatul renumărării voturilor din primul tur

Dar chiar așa să fie? Eu nu cred.

25% din populația țării este, conform estimărilor, plecată peste granițe. Banii pe care acești oameni îi trimit în țară, anual, reprezintă cam 2,45% din PIB. Doar atât. 25% din populație contribuie la PIB cu 2,45%. Restul contribuției, de 97,55%, este realizată de 75% din populație. Nu-i un reproș, e o constatare. Dar totuși să o lăsăm mai ușor cu odele.

Dar PIB-ul e una, bugetul statului e cu totul altceva. Iar la bugetul statului diaspora, adică 25% din populație, contribuie cu mai nimic. Normal. Oamenii ăia muncesc și trăiesc în afara României. Plătesc taxe și impozite, așadar, în afara României. Contribuția lor la bugetul din care ar trebuie să construim autostrăzi, spitale și școli este zero. Și totuși se miră superior atunci când ajung în țară, în vacanță: “Cum, băi, a mai trecut un an și voi n-ați făcut autostradă?“. N-am făcut, iertați-ne. N-am avut bani.

Iar iritarea crește când rudele noastre din emigrație își amintesc faptul că au votat pentru autostradă. Sau pentru școală. Sau pentru spital. Iar astea nu au apărut. Bine, poate s-a mai făcut câte ceva prin Italia, prin Spania, prin Franța sau pe unde sunt risipiți plătitorii noștri de taxe. Dar aici…

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

În România sunt înregistrați în jur de 5 milioane de angajați.

Ei sunt cei care plătesc impozite, taxe, pensii, asigurări de sănătate.

Ei duc, într-adevăr, România în spate. Se spune (dar nu știm cu exactitate) că în afara granițelor ar fi încă 4 milioane de români care ar putea plăti, asemenea celor de aici, taxe și impozite. Dar, cum am spus deja, nu o fac. Pentru că ei plătesc pentru autostrăzile, spitalele și școlile de dincolo de granițe. E alegerea lor.

Dar asta nu-i face nici superiori și nici supraoameni. A-i ridica în slăvi, a le scrie ode, a-i transforma în farul călăuzitor al națiunii este, dacă-mi permiteți, complet greșit. Iar a le da drepturi mai mari și mai multe decât cetățenilor din țară, așa cum vor politicienii în materie de vot, este deja strigător la cer.

Cum, poate, strigător la cer este că scriu acest text dintr-un oraș al României. Dacă-l scriam de la Paris ar fi fost altceva…

Urmărește-ne pe Google News