La 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, la care au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor.
S-au aflat la Cernăuţi câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei. Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moţiunea, care s-a constituit într-o hotărâtă declaraţie de unire, subliniind caracterul românesc al Bucovinei şi asuprirea naţională din 144 de ani de stăpânire străină.
Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.
Atât reprezentantul polonezilor, Stanislaus Kwiatkowski, cât şi cel al germanilor, Alois Lebouton, s-au pronunţat în favoarea unirii.
„Glasul Bucovinei” a salutat hotărârea adoptată: „Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”.
Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii. „Un ceas mare!”, scria regina Maria în jurnalul său, consemnând momentul unirii Bucovinei cu România.
Regele Ferdinand I a consfințit actul unirii Bucovinei cu România, după ce doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice au intrat în Guvernul României.
Decretul-lege prin care regele Ferdinand I a consfinţit unirea Bucovinei cu România a apărut în Monitorul Oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.
Unirea Bucovinei cu țara a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro