Gica Hagi a transformat visul in realitate – 70 de ani am asteptat sa-i batem pe unguri la ei acasa

Intr-un ocean de ostilitate, ne-am tinut tari pe picioare si in suflet. Am fost acolo unde trebuia sa fim, atunci cand trebuia sa fim. Am fost uriasi, uriasi in toata puterea cuvantului. Cuvantul unui Hagi nascut pentru noi, ceilalti.
La intrarea pe Nepstadion, un perete muncit de vreme aduna in piatra cateva cuvinte: „Acesta este primul monument din lume ridicat ca un simbol al pacii mondiale, al bunei intelegeri intre natiuni si popoare”. Miercuri seara insa, pacea mondiala a devenit dictat, pentru ca devenise pacea noastra. Noi, romanii, am impus regulile, ei, maghiarii, le-au acceptat.
Totul a fost teribil de simplu. Romania a decolat perfect, cu staif de campioana pe ghete si cu 300 de suflete pereche in tribuna. Mai intai a lovit Cobra, autorul unei executii pentru care te-ai indragosti de fotbal si ti-ai pierde noptile pe strazi. Apoi balonul a mai inflorit o data in poarta vecinilor, cand Niculae a pus stampila de expeditor, si cortina a cazut incet, fara zgomot. Intre ocaziile noastre si ocaziile lor s-a intins implacabil acel destin care noua ne-a facut cu ochiul, iar lor le-a intors spatele, acel ceva care face diferenta intre invingatori si invinsi, intre Sabau si Kiraly, daca vreti.
Cat despre adversarii nostri de miercuri si de-o viata, memoria reporterilor a retinut, in drum spre conferinta de presa, o imagine remarcabila prin semnificatia ei. In sectorul VIP-urilor locale, toate scaunele erau personalizate printr-un biletel cu numele unor fosti mari fotbalisti de-ai casei. La jumatate de ora de la prima izbanda romaneasca la Budapesta, ploaia incepuse sa se prelinga usor-usor din copertina, diluandu-i pe Nyilasi, Detari si toata povestea maghiara in grupuri bizare de doua-trei litere. Nu mai erau legendele de altadata, ci secvente amestecate dintr-un spectacol la care ei nu au fost responsabili, nici vinovati, ci doar condamnati la suferinta.

Urmărește-ne pe Google News