«În copilărie, aici păşteam vacile»

Casa părintească a Elisabetei Lipă este ridicată la marginea To­loacăi, un imaş care se întinde cât vezi cu ochii. Iar dincolo de câmp e Siretul. „De două ori apa a inundat Toloaca. Avea aproape un metru. Am avut noroc că nu a intrat în curte. S-a oprit dincolo de uliţă, povesteşte Mi­hai Ole­niuc, tatăl multiplei cam­­­pioane olim­­pice. Are 83 de ani, dar ci­ne-l vede nu-i dă mai mult de 65. Un bărbat înalt, cu ochii vioi şi mereu cu zâmbetul pe buze. A ajuns la vârsta asta, pentru că e foarte activ şi se mândreşte cu acest lucru. „Păi, domnule dragă, fără muncă eram de mult plecat. Uitaţi-vă la mâinile as­tea. (n.r. – ne arată pal­mele mari, cu bătături crestate de trecerea vremii). Mie îmi place să lucrez de dimineaţă şi până seara târziu”, explică Mihai Oleniuc. Când Uţa vine la Cân­deşti, casa se luminează parcă dintr-o dată de bucurie.

Campioana e născută la Cândeşti, în Botoşani

„Copiii şi ne­poţii sunt sufletul nostru. Tot timpul ne gândim la ei. Noi suntem bătrâni deja. În fiecare zi când sună telefonul şi o auzim pe Uţa sau pe sora ei suntem cei mai fericiţi părinţi”, com­pletează mama Ani­ca (77 de ani), pe care Elisabeta o strânge cu  putere în braţe. În acest an, Elisabeta a ajuns acasă, la Cândeşti, pe 25 octombrie. Pe 26, de ziua ei de naştere, în­treaga familie păstrează cu sfinţenie tradiţia Hra­mului Sfântului Di­mi­trie. Rudele vin cu diferite bucate, pe care le oferă în dar gazdelor. În schimb, primesc câte un păhărel de samahoancă, un coniac pre­parat din sfeclă roşie, pe care după ce îl bei simţi că-ţi ia gura foc. „La noi, samahoanca are putere. Palinca e un fel de copilaş faţă de coniacul nostru”, povesteşte Mihai Oleniuc.

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

Tradiţia spune că du­pă ce se bea din păhărel să fie dat mai departe unui alt me­sean, care trebuie să-l go­lească. Ori de câte ori vine în sat, Elisabeta Lipă re­de­vine copilul de odini­oa­ră „Aici mă simt cel mai bine.  Sunt multe clipe în care mă năpă­desc amin­tirile. Uite, aici, pe Toloacă, stăteam şi îmi făceam lecţiile când veneam de la şcoală. Şi mai aveam grijă şi de animalele din curte pe care trebuia să le scot la păscut”, îşi aminteşte Uţa un mic fragment din copilăria ei.

În familie, vorbesc în limba ucraineană

„Când concuram, mama avea cele mai multe emoţii. Înainte de fiecare cursă, se ducea acasă la preot şi îl ruga să mear­gă la biserică să facă o slujbă pentru reuşita mea. Apoi venea acasă şi se ruga încontinuu”, povesteşte Elisabeta Li­pă, cea mai mare cano­toare a tuturor timpurilor. Brusc, discuţia se înterurpe pentru câteva minute. De undeva din casă se aude glasul mamei. „Revin imediat. Staţi să văd de ce are nevoie”, se scuză Uţa.

Fiica şi mama continuă să vorbească, de astă dată în limba ucraineană. Este legătura de suflet. Trainică. Legătura de continuitate a tradiţiei şi a obiceiurilor locului. „Noi chiar dacă ne-am născut din neam de ucrianeni, vom rămâne tot timpul români”, spune cu convingere tatăl marii campioa­ne. Când are timp, „nea Mihai” trece repejor graniţa pentru cumpărături la „vecini”. Schimbă câţiva şfanţi din euro pentru a se aproviziona: „Iau zahăr, ulei, dulciuri. Acolo totul e mult mai ieftin. Şi poţi negocia”, precizează el. 

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Părinţii îi păstrează mereu struguri

În puţinele case de la marginea Toloacăi, oamenii îşi duc viaţa de zi cu zi, cu greutăţile inerente, dar şi cu micile bucurii, date mai mult de momentele de sărbătoare. Atunci, totul prinde viaţă. În special iar­na, când tradiţiile Cră­ciu­nului coboară parcă pe o scară imaginară, de undeva, direct din Cer. Din pă­ca­te, satul a cam albit sub povara implacabilă a vâr­stei locuitorilor săi. Totul este mai mult o amintire. Pentru Uţa însă, casa în care s-a născut, părinţii, tradiţiile de neştirbit sunt em­ble­mele sufletului ei, ca­re nu vor îmbătrâni niciodată.

„Cum să nu-mi aduc aminte când mă cocoţam pe casă, ca să ajung la stru­guri? Şi acum îmi păstrea­ză ai mei ciorchini, chiar da­că timpul culesului a trecut”, mărturiseşte Eli­sa­beta. „Cum să uit, oare, a­ce­le momente ale Cră­ciu­nu­lui petrecut acasă, cu sar­ma­le­le făcute de mama în so­bă, cu pâinea de casă sau  colindătorii care ne urau de dimineaţă şi până sea­ra târziu? Am plecat de aici şi sunt mândă că din­tr-o fată simplă am ajuns prin mun­că atât de sus”, spu­­ne Uţa cu lacrimi în ochi, în vreme ce mâna cal­dă a mamei îi mângâie obrazul.

Recomandări

Călin Georgescu va cere reintroducerea serviciului militar obligatoriu, dacă devine președintele României: „Înnobilează tinerii, reface cultul onoarei și demnității”

«Cum să ţipe cineva la fata mea?»

La 15 ani, Elisabeta a fost se­lec­ţionată de la liceul din Bo­to­şani pentru a merge la canotaj. „A venit un antrenor în vârs­tă, care m-a convins să o las la Bu­cu­reşti. Aveam puţin inima strân­să. Pleca de-acasă în­tr-un oraş atât de mare, în care nu ştia pe nimeni. Era un copil. So­ţia mea nici nu a vrut să audă la început, dar  pe urmă a fost de acord. A­jun­sesem să visez drumul de la Cândeşti la Bucureşti şi îna­poi. Antrenorii îmi spuneau mereu că fata merge foarte bi­ne. La un moment dat, în timp ce urmăream o şedinţă de pregă­tire de-a ei, antrenorul ţipa foar­­te tare la ea. Îmi dăduseră la­crimile. Cum să ţipe cineva la fata mea?! L-am întrebat de ce se poartă aşa. Mi-a spus doar atât: „Nea Mihai, fiica dumitale va merge în străinătate”. Şi aşa a fost. Nu mă gândeam vreodată că ea va ajunge un nume aşa de ma­re” , spune cu mân­drie Mihai Ole­niuc, care are to­tuşi un ma­re of. Acel of al omului muncit,  care a ştiut să treacă zâmbitor peste foarte multe greutăţi: „Pe vremea lui Cea­u­şes­cu, Uţa a pri­mit foarte puţini bani pentru cât a muncit. Acum când vin la copii, la oraş, văd băieţi mai înalţi de­cât mine care nu prea muncesc, dar câştigă foarte mult. Nu e drept. S-au dus vremurile când banul era obţinut cu trudă adevă­rată”, mai spune nea Mihai.

Are un frate vitreg

Puţini sunt cei care ştiu că Elisabeta Lipă are un frate vitreg, înfiat de tatăl ei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „Pentru că rămăsese al nimănui, m-am hotărât să-l adopt. L-am crescut ca şi pe cele două fete ale mele. Nu am făcut nici o diferenţă. Când a ajuns în ar­ma­tă, pentru că fusese încorporat la Regimentul de gardă, unde în fiecare zi se întâmpla câte un eveniment nedorit, am ajuns în audienţă la Gheorghiu-Dej şi l-am rugat să-mi lase băiatul acasă, pentru că el este întreţinător de familie. Gheorghiu-Dej m-a ascultat timp de zece minute şi mi-a îndeplinit rugămintea. Acum are 60 de ani şi mi se adresează tot cu «unchiule», la fel cum o făcea şi când era copil”, mărturiseşte tatăl Uţei.

Urmărește-ne pe Google News