MENIU CAUTĂ

EXCLUSIV | "Ceaușescu" din Divertis e acum "ciotățean" de Provence. Libertatea l-a vizitat pe scriitorul Ioan T. Morar în „paradisul” unde s-a mutat pe termen nelimitat

Mihai Toma

Reporterul Libertatea a făcut o cură de Provența alături de Ioan T. Morar, 62 de ani, scriitor, jurnalist, diplomat, ghid pentru noi prin fascinantul sud al Franței, aflat într-un autoexil „nu pe Coasta de Azur, care e de-a dreapta Toulonului, ci în stânga lui, spre Marsilia şi Camargue”.

Am plecat din gara din La Ciotat, acolo unde frații Lumiere au filmat „Sosirea unui tren în gara La Ciotat”, prima producție din istoria cinematografiei, am trecut pe la Eden Theatre, unde a fost proiectat primul film al fraților, și pe la palatul familiei, care se vizitează doar o singură zi pe an, de Ziua Patrimoniului.

După ce am văzut „vestele galbene” care au cucerit ieșirea de pe autostrada de Marseille încă de pe 17 noiembrie, rupând barierele de la punctul de „peage”, am urcat pe Route des Cretes, pe calănci, spre Cassis, și ne-am oprit pentru un pahar de pastis Ricard la Saint Cyr-sur-Mer, în piața Portalis, la picioarele Statuii Libertății, comandată de primărie cu ocazia finalizării canalizării orășelului de 10.000 de suflete.

Am vorbit despre sport și despre literatură, despre pentanque, presă, artă, măslini și vin roze. Cu un personaj primit în ordinul „paharnicilor” de la Chateauneuf du Pape.

„Statuia a fost realizată de Augusthe Bartholdi, același sculptor care a făcut Statuia Libertății de la New York. Destinația acestei lucrări era, inițial, Egiptul, la intrarea pe canalul de Suez, în ideea Egiptului care luminează Orientul, dar istoria s-a schimbat, „Libertatea” a luat drumul Americii. Sunt șapte Statui ale Libertății în Franța, una dintre ele e în Colmar, de unde era Bartholdi. În 1981, când s-au închis șantierele navale, ciotățenii mei au vrut să o fure!', explică Ioan T. Morar, cunoscător al poveștii pe tema căreia a și scris un articol.

Cu reporterul Libertatea, în piața Portalis, din St-Cyr-sur-Mer, la picioarele Statuii Libertății

În față, un pastis Ricard, „omul care a avut ideea simplă, dar genială, de a pune pe sticla cu licoarea sa eticheta «Le vrai pastis de Marseille». Oricine vizita orașul pleca cu o amintire”.

Era perioada când se inventaseră concediile plătite în Franța. Da, e Paul Ricard, primul sponsor al Turului Franței, cel care a construit circuitul de Formula 1 din Le Castellet, pe care a reînceput să se alerge anul trecut.

Pastisul se bea la umbra platanilor plantați pe toate drumurile Provenței încă de pe vremea lui Napoleon. Și soldații aveau nevoie de umbră! Sunt 18 grade la Saint-Cyr-sur-Mer, pe 30 decembrie.

Întrebat, recent, ce banc mai știe, Ioan T. Morar răspundea:

Cineva bate la porţile raiului.
Sfântul Petru deschide şi vede un jucător de fotbal.
– Tu cine eşti?
– Sunt jucător în echipa naţională a României.
– Şi cum de ai nimerit poarta?

Iar un prieten îl invidia. Sau nu? În fine, îi spunea că la Ciotat e locul ideal să joci finala. Care finală? „A vieții”.

Ioan T. Morar, în fața teatrului Eden din La Ciotat Foto: Arhivă personală

Bătrânii cu magnet pentru petancă

„Ciotat e locul de unde a pornit un sport care a cucerit lumea. Se joacă petancă din Coreea de Sud până în Pacificul de Sud. Când am documentat «Cartea de la capătul lumii. La un pas de paradis. Două săptămâni în Noua Caledonie și o săptămână în Vanuatu», am descoperit că și băștinașii jucau pentaque! Eu sunt de șapte ani aici, n-am jucat, rămâne pe lista de „must”-uri. Când eram la Marseille, îmi cumpărasem bile. E un joc simplu, mă fascinează că văd vara, și la 1.00 dimineața, bătrâni care joacă. Unii nu se mai pot apleca, dar au dispozitive cu magnet, care îi ajută să ia bila!”, spune el.

Colonizarea măsurată în măslini

Romanii au adus aici jocul de bilă. Cel care s-a impus a fost varianta lui Jules Lenoir, din La Ciotat. A fost primul care a propus aruncarea cu picioarele lipite. Vechiul Boulodrome există încă. Romanii au adus petanca și măslinii. „Provența a fost colonizată cu măslini de greci, primii cuceritori, apoi romanii au adus alte soiuri. De aceea cele mai multe soiuri sunt aici”, spune ghidul nostru.

  • „Denis Roux, profesorul meu de provensală, e inițiatorul meu în tainele măslinilor. Datorită lui am ajuns până în juriul unui concurs zonal de ulei de măsline. Culmea e că notele mele s-au pliat pe cele ale experților”.
  • „Aici, oricum te învârți, dai peste umbra scriitorului Marcel Pagnol și peste eternul său rival, Jean Giono. Dacă faci pasiune pentru limba provensală, ajungi la Frederic de Mistral, laureatul Nobel, prietenul lui Vasile Alecsandri. Și dacă vizitezi Cassis, satul dintre La Ciotat și Marseille, dai de urmele Virginiei Woolf, care, într-o podgorie, a locuit în vacanțe și a scris. Și Charlie Chaplin era îndrăgostit de aceste locuri”.

De la UTA, la lupte libere

Născut în satul Șeitin, Morar spune răspicat că sunt „născut la țară, mutat la oraș, dintr-o familie modestă”. A ținut cu UTA, ca toată lumea, „mai târziu, am avut șansa să le iau interviu lui Domide și lui Dembrovschi. Când Liță Dumitru era la Timișoara, am făcut un serial, 7 episoade, pentru revista Orizont. Un tip interesant, mare fotbalist, unul dintre eroii epocii mele. Cred că nu și-a managerizat bine viața, dacă-mi permiți barbaria asta”.

Chimia cu Marin Sorescu

Ioan T. Morar a făcut sport de performanță, lupte libere la juniori la Rapid Arad: „Totul a pornit din dragostea pentru literatură. Eram la Liceul de chimie, prima generație, iar profesorul de sport, văzându-mă că sunt vânjos, puternic, ajunsesem la tracțiuni într-o mână, m-a luat în echipă. Am acceptat, am ajuns chiar vicecampion județean la categoria 70 kg. Dar substratul era altul. Când m-am legitimat, aflasem că finala liceelor de chimie – de ce de chimie, habar n-am! – are loc la București. Iar eu aveam în cap să mă duc să-l întâlnesc pe Marin Sorescu. Eram îndrăgostit de el, poet în vogă. Aveam o trupă de teatru, făcea montaje literare pe versurile lui, era un autor care spunea ceva nou, interesant. N-aveam bani de călătoria până la Capitală să merg să-l întîlnesc pe poet, așa că luptele erau șansa mea”.

  • „Am fost la finala din București, eu am ieșit din primul tur, nimerisem cu unul Vasilescu, campionul național de juniori. Am simțit că e puternic și, mai ales, abil. Arbitrul mi-a dat joc pasiv o dată, apoi a dat la amândoi. Pe el îl cunoștea: «Ce faci, Vasilescule?». Îmi ziceam că așa e la finale, că arbitrul trebuie să cunoască numele! Mie nu mi-a zis pe nume, am și pierdut pentru al treilea avertisment de joc pasiv. Vasilescu luase doar două! Mai aveam un coleg de echipă fascinat de Sorescu, Ioji Czege. Când am văzut eu că el rămâne în competiție, mai că i-am zis să se lase bătut, că pierdem întâlnirea cu poetul”.

Cu adresa pe o bucată de hârtie, Ioan și Ioji, ambii de 16 ani, s-au prezentat pe strada Grigore Alexandrescu. „Am sunat la ușă, ne-a răspuns o femeie: Bună ziua, suntem doi elevi din Arad, vrem să-l vedem pe poet. «Vine diseară». De frică să nu ne rătăcim, ne-am plimbat pe strada aia toată ziua. Și a venit! L-am abordat, i-am explicat, n-a prea înțeles ce e cu luptele. Ne-a dat un ceai și câte o carte la fiecare. Am plecat fericiți, n-am câștigat la lupte, l-am câștigat pe Sorescu”.

Marin Sorescu

Deși i s-a propus să continue cu sportul: „Rămâi aici, te scoatem din producție, ai potențial pentru a fi campion național”, n-a vrut, „trebuia să abandonez, practic, școala”.

Alesese Liceul de chimie fiindcă dădea burse, iar el era dintr-o familie modestă, de muncitori. „A fost un macaz al vieții”. Făcea și lupte, dar era și în cenaclul literar.

„Îmi plăcea să călătoresc, mergeam în toate excursiile făcute cu școala, mergeam în tabere. În generală am fost voluntar la patrule de circulație și am prins o tabără la Bran. Acolo l-am cunoscut pe tânărul sublocotenent Vochină, de la Reflecții rutiere”

Era la Chimie, dar i-a plăcut mai mult fizica, a luat primul loc la Olimpiada pe județ – „eram singur la concurs, n-am avut concurență”.

Universiada 81: de la Ștefan Rusu, la Nadia

Pe vremea când făcea lupte libere, preferatul lui Ioan T. Morar era legendarul Ștefan Rusu, aur la JO 1980: „Am și făcut un interviu, la Universiada din 1981, de la București”. A făcut parte din colectivul care a redactat cele 11 numere speciale pentru competiția din Capitală: „Scriam cu Ars Amatoria ultima pagină, care era de umor, dar făceam și interviuri. Atunci am întâlnit-o și pe Nadia Comăneci. Fusesem chemat în redacția specială de la București, pe scheletul de la Viața Studențească – eu eram șef de subredacție la Timișoara. Am câștigat bani buni atunci”.

Ștefan Rusu

„Am aflat ulterior că regimul umblase la buletine. Aveam un tabel cu vârsta reală a concurenților și unul cu vârsta propusă”.

„M-am blocat când un tip de culoare, cubanez, m-a întrebat într-o română perfectă când va fi următoarea competiție în sală. Era corespondentul de la Prensa Latina în România. A mai fost o fază la conferința de presă cu Samaranch, când vorbea în engleză și era tradus doar în franceză. Au ridicat mâna niște chinezi: «Vă rugăm să traduceți în română!». Știau perfect”.

Costum de nuntă de la Apaca

Tot din acea epocă datează prieteniile cu fostul mare halterofil Dragomir Cioroslan și cu marele canotor Ivan Patzaichin: „Cioroslan, acum director de dezvoltare al Comitetului Olimpic American, m-a ajutat cu procurarea costumului de nuntă, m-a dus la Apaca, unde se făceau costume pentru loturile naționale. L-am vizitat la el în Colorado Springs, unde e unul din Centrele Olimpice Americane. Apoi ne-am reîntâlnit în 2008, la Beijing. Eu scriam pentru Cotidianul reportaje de atmosferă de la Olimpiadă”.

„La teatru intrau băieții frumoși”

Era la Chimie, ar fi vrut să facă teatru: „N-aveam șanse, fizic vorbind. Nu eram june prim, reușeau băieții frumoși”. La filozofie îi trebuia dosar și filozofia de atunci era, mai degrabă, socialism științific. Așa că a ales filologia. A terminat șef de promoție: „Nu mi-am propus asta. Intrasem antepenultimul, eu făcusem analize personale la examen, nu respectasem litera manualelor, și am fost depunctat”.

Papură Vodă și cifra 13, cifra norocoasă

A făcut teatru la facultate, unde a luat premiul de interpretare la Festivalul de Artă și Creație Studențească, în finala din 81 de la Iași: „Eram Papură Vodă, din Sânziana și Pepelea, erau unele replici cu ironii fine la adresa dictatorului. A fost un mare succes”.

  • „Ne facem nervi, dacă lucrurile nu ies cum vrem, însă destinul e altfel hotărât. Niște lucruri ți s-au părut ghinion, apoi vezi cât de mult noroc ai avut cu ele. Carmen, soția mea, putea să-și aleagă post la Cisnădie, acasă, dar a ales inexplicabil Lugojul, unde eu eram profesor și de unde nu am putut să plec și am rămas cinci ani”.
  • „Trăiesc în departamentul francez 13, m-am născut pe 13. Când m-am căsătorit, în Lugoj, am primit camera nr. 13 la un cămin de nefamiliști”.

„Ceaușescu” și poporul

Umorul? Unde e umorul? „Am avut foarte multe șanse. Am fost, de pildă, în Ars Amatoria, cu Ioan Groșan, cu Radu G. Țeposu, Ioan Buduca, George Țâra, făceam diverse spectatole, scriam texte. Doar eu și Groșan apăream pe scenă, așa ne-am întâlnit cu Divertis, la Serbările mării”.

  • „Dacă eram cel mai serios? Cred că Ghigi Bejan era. Cele mai dragi spectacole au fost cele de la Sala Palatului, în care eu îl imitam pe Ceaușescu acolo unde el chiar cuvântase. Am apărut la unul dintre show-uri prin trapă, machiat în dictator, lumea s-a speriat. «Dragi tovarăși și pretini, vă mulțumesc că sunteți aici și v-am regăsit». Când spectatorii s-au trezit, au izbucnit în urale, ca la congres. Pe Ceaușescu l-am imitat, la început, la party-uri private. Mi s-a potrivit, mi-a ieșit o dată și am continuat. Țineți minte, l-am jucat pe Ceaușescu și într-o reclamă la ciocolată cu rom”.
  • „Am fost implicat în puncte de umor remarcabil. Cu toată modestia, am fost cei mai buni”.

Acțiunile la „Goncourt” Cațavencu

„Groșan fusese cooptat la vechiul Cațavencu, unde erau deja tineri cu talent. Eram redactor-șef la TVR, la Muzică-Spectacole-Varietăți, coleg cu Iosif Sava de birou, mare șansă. Când mi s-a propus salariul la Cațavencu, era nefiresc de mare, l-am pus pe Ovidiu Nacu, patronul revistei, să-l repete. Am acceptat, am intrat în echipă. Apoi, Nacu voia să facă cu noi și o revistă erotică și am decis să plecăm, să avem o revistă a noastră. Eu am propus titlul Academia Cațavencu. Era perioada cu discuții despre „moștenirea” de la Academia Română. Dacă o eliminasem sau nu pe Elena Ceaușescu. Colegii au replicat că sună ca dracu. „Dar Academia Goncourt cum sună la francezi?, le-am zis. Și a rămas așa ! Am stat de la primul la ultimul număr. Regret că nu mai există nici Divertis, nici Academia Cațavencu”.

Cum s-a îndrăgostit de Provence: „Din lecturi!  Apoi am avut șansa să-l întâlnesc pe Marius Scarlat, ortoped care lucrează la Toulon, editor-șef al revistei internaționale de ortopedie. Ne-a invitat la el acasă, la Hyeres și am petrecut acolo 10 vacanțe la rând”.

  • „Căutăm cu toții paradisul pe pământ, din cauză că viața e infernală. Paradisul meu e aici, la Mediterana. De când sunt aici, am scris două romane și volumul  «Șapte ani în Provența». Cât am scris «Sărbătoarea corturilor», romanul meu cel mai închegat, scriam până în prânz trei pagini. Mă așezam la computer, dar abia așteptam să sune un telefon”.

„Aici am o senzație de concediu prelungit”

Are nevoie de România, îi e dor de ceva? „Dacă ar fi să dau un răspuns șmecher, aș spune că România de care am nevoie o port cu mine. Gândesc românește, scriu și citesc românește. Dar mă bucur când ajung în România. Am fost, recent, să-mi văd tatăl, are 92 de ani, m-am întâlnit cu prietenii, îmi place și la Timișoara, și la Iași, și la București. Mă bucur și cînd vin prieteni din România aici. Mircea Mihăieș, prietenul meu cel mai bun, vine în fiecare vară în la Ciotat”.

„Să fiu reținut ca un om bun. Că-s rari!”

Poet, scriitor, jurnalist, diplomat, cum ar vrea să fie reținut Ioan T. Morar? „Ca un om bun, că-s rari! N-am făcut rău intenționat, deși am lucrat în presă, am avut 20 de procese, pe unul l-am câștigat la Strasbourg”.

De ce în Provence o dată nu rămâne doar o dată!

„A venit destulă lume în Provence, nu e cazul să vină toți. Glumesc, merită o dată în viață să  vii în Provența. O dată nu rămâne doar o dată! E o călătorie culturală, la tot pasul, regiunea își arată istoria, e leagăn al civilizației, al valorilor creștine. Sunt lucruri intense în zona spirituală, provensalii mai au un pic și zic că Iisus s-a născut aici. În plus, e un stil de viață aici, mediteranean, e patria măslinilor, a vinului roze. Oamenii mănâncă periculos, dar sănătos”.

Încheie cu un epitaf și semnat „Marcel Pagnol, cel care a iubit fântânile, nevasta și prietenii”.

Consul într-o capitală culturală europeană

„Chiar vreau să cunosc persoana care ar fi refuzat un post de consul general! Marsilia era capitală cultural europeană în 2013, iar în 2010, ministrul Teodor Baconschi mi-a propus să-mi asum o responsabilitate diplomatică. Am acceptat, doream să fac ceva. Eu am primit multe, din copilul născut la țară, la Șeitin, am ajuns la scriitură, televiziune, drum alimentat, să zic așa, de România. Vreau să ofer și eu ceva la schimb. Nu am venit la Marsilia pentru salariu  sau să devin celebru, eram convins că fac ceva. La minister nu am lipsit nici o oră la orele de pregătire, știam să fac și ghișeu, și alte formalități. Chiar dacă mandatul a fost scurt (mai precis, scurtat), am cunoscut lume, am ajutat oameni, mi-am făcut relații în comunitate. Iar acum, tot ce fac pentru cunoașterea culturii române, fac pe persoană fizică. Mă bucur că există mulți francezi care iubesc România, fie că au vizitat-o în procesele de înfrățire destul de multe cu localități românești, fie că au ajuns să meargă la consultații la medicii români de aici aici. Profesorul meu de provensală, de pildă,  are dentist român. România a pierdut medicii pe care i-a câștigat Franța. Nu se mai resimte disconfortul de imediat după intrarea în UE, când eram „hoții Europei”. De altfel, Roxana Mărăcineanu e ministrul sporturilor în Franța”, explică Ioan T. Morar.


„Când pierde, Halep e doar sportiva din Constanța!”

„Acum patru ani am participat la Campionatul European de cross country de la Hyeres. Am fost întrebat de organizatori, prin prioetenul meu Marius Scarlat, dacă sunt disponibil să fiu asistentul echipei României. Am fost de acord, am însoțit echipa peste tot, am făcut traduceri, am dormit acolo cu ei”, rememorează. Legătura mea cu sportul? Mă uit la meciurile naționalei de fotbal a României și la meciurile de rugby ale celor de la Toulon. Imnul echipei e La Coupo santo, imnul mișcării provensaliste, pe versurile lui Frederic de Mistral. Îmi mai place Simona Halep. Când are rezultate, e marea noastră campioană, când pierde, i se spune sportiva din Constanța”, adaugă omul de presă.

„Mutu era bun de OM. Era bad boy”

„La Marseille, am ajuns să-l cunosc pe vicepreședintele clubului OM. Era ultima mea zi de funcție în consulat. Am vorbit despre Adi Mutu, mi-a zis că Olimpique a fost la un pas să-l transfere: «Se potrivea la noi, că era Bad Boy», mi-a transmis. Legat de Mutu, am fost în Toscana, mi-am sărbătorit ziua mea și a soției, iar într-o podgorie de Chianti, bucătarul din Florența a vrut să facă o poză cu noi doar fiindcă eram compatrioții «Briliantului». Tocmai dăduse trei goluri în cinci minute, într-un meci, iar presa din Firenze titra: «Mutu subito santo»”, dezvăluie fostul diplomat.

  • „România e o țară interesantă, îmi pare rău că se irosesc anii. La scara unei țări, nu e mult, dar, pentru viața unui om, 4-5 ani e imens. Nu mă tem că ieșim din UE, direcția e bună, sensul e bun, viteza e, însă, a melcului. Pe de altă parte, francezii văd acum în România Franța tinereții lor, o țară mai bio decât Franța”

Blandiana și De Martonne

„Eu am emoții la fiecare apariție publică, chiar dacă am avut mii. Să nu mă încurc, să fiu atent cum iese ce spun, ce zic oamenii. Am reușit să-i aducem astă-toamnă, la festivalul de literatură Ecrivains en Provence de la Fuveau pe Ana Blandiana, Gabriela  Adameșteanu, Varujan Vosganian, Matei Vișniec (foto), delegație bună, toți vorbitori de franceză. Romănia a fost țara invitată de onoare.

Am fost chemat cu câteva luni înainte de Festival la o întâlnire cu organizatorii, dar n-am știut că voi lua cuvântul. Am fost invitat pe scenă. Trebuia să impresionez sala de 300 de oameni. Și am început spunînd că  datorez faptul că sunt român unui francez. Acum o sută de ani, geograful francez Emmanuel de Martonne, șeful colectivului trasării granițelor după Primul Război Mondial, a decis ca Aradul să fie în România. Putea fi în Ungaria, era majoritară populația maghiară în oraș, dar satele din jur erau românești și comisia a decis așa pentru viabilitatea economică. Mulțumesc, Franței! Asta am zis. Din momentul ăla, puteam să le spun orice', relatează.

Ce emisiune ar putea face în țară

„Dacă aș pune eu condițiile, aș putea să fac o emisiune culturală, de dezbateri, profitând și de ce am văzut aici pe canalele serioase. Am făcut ceva de acest gen, «Lumea citește». Aveam invitat câte un scriitor, om de cultură, pe de o parte, și vedete, sportivi, cântăreți, de cealaltă parte. De pildă, Leonard Doroftei a citit din poezia lui Jacques Prevert, a fost și Cristi Chivu invitat și a făcut față cu brio discuțiilor literare. Lumea credea că sportivii n-au citit nici o carte în viața lor, uite că au citit și o și discutau”, spune Ioan T. Morar.

  • „S-a predicat moartea cărții, la ultimele târguri văd că se revine la lectura pe hârtie'.
  • „Salariile proaste, distribuția, calitatea jurnaliștilor sînt bolile presei române de azi, așa cum le văd eu de aici. Se leagă una de alta: dai salarii mici, rămîne doar lume acare nu are unde pleca.Iar faptul că presa nu prea mai aduce bani a dus la scăderea interesului investitorilor pentru ziare”.

Visează la 100.000.000 de euro

„Din presa română citesc horoscopul! E o sursă de creativitate, cred că aș putea să scriu și eu unul. Mă amuz, de fapt când citesc: Toți berbecii o să aveți noroc azi. Adică a 12-a parte a lumii are noroc. Deci, toți o să avem noroc deodată. Glumesc eu, dar joc la loto și, dacă oi avea noroc,  vreau să câștig 100.000.000 de euro, nu cinci milioane! Dacă tot e să câștig. Da, o să fac și o fundație pentru copii defavorizați, o alta pentru scriitori, destul de defavorizați și ei”, conchide Ioan T. Morar.

 

Comentarii