Colaps, abandon, uitare. Ce s-a întâmplat cu orașele monoindustriale ale României după 1990
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Lipsite de politici coerente și de strategii clare, orașele monoindustriale ale României s-au depopulat masiv după 1990. Mai întâi au venit concedierile colective operate la giganții industriali de stat, mult mai mari decât în restul economiei, apoi a urmat plecarea românilor în străinătate.
Cuprins:
Cele mai afectate orașe monoindustriale ale României au pierdut 36,6% dintre salariați între anii 2002 și 2020, numărul persoanelor cu un loc de muncă scăzând de la aproape 96.000 până la 60.000, arată cele mai recente date ale Institutului Național de Statistică (INS), analizate de Libertatea.
Datele mai arată că, în aceleași orașe, numărul angajaților din domeniul industrial a scăzut mult mai mult, cu 58% în același interval, de la aproximativ 65.000 la circa 27.000.
- Orașele monoindustriale sunt cele în care mai bine de 50% din populație gravitează în jurul unei singure ramuri industriale. Acestea pot fi miniere, petroliere, din industria metalelor neferoase, siderurgice sau din domenii precum industria textilă sau cea a lemnului.
- Libertatea a analizat datele privind 27 de orașe monoindustriale din totalul celor 51 din țară.
Anina a pierdut aproape 90% dintre salariați
Cea mai mare scădere este consemnată în Anina, județul Caraș-Severin, unde numărul total de salariați a scăzut cu 89,77% între 2002 și 2020, iar numărul angajaților din domeniul industrial a scăzut cu 96,34%.
Declinul a survenit odată cu închiderea minei de cărbune, din anul 2007.
Alte scăderi masive sunt constatate în Plopeni (județul Prahova), unde numărul salariaților a scăzut cu 81,62%, iar cel al angajaților din industrie, cu 88,84%.
La Plopeni se află o fabrică de armament, deținută de stat prin Romarm. Aceasta avea peste 15.000 de angajați în anii ‘80.
La Copșa Mică (județul Sibiu), numărul total al salariaților a scăzut cu 71,74%, iar cel al angajaților din industrie a consemnat un declin de 73,31%. La Copșa Mică se aflau în timpul regimului comunist o fabrică de negru de fum (Carbosin) și una de metale neferoase (Sometra), iar orașul a fost mult timp al doilea cel mai poluat din Europa.
La Zlatna (județul Alba), numărul total al angajaților din oraș era în 2020 cu 62,49% mai mic decât în 2002, iar cel al salariaților din industrie cu 77,76%. Zlatna este un oraș minier din Munții Apuseni. În perioada comunistă aici a existat un combinat de prelucrare a cuprului, lichidat în 2004. Închiderea minelor și a combinatului a făcut ca mare parte din populație să plece.
Reșița și Onești au cele mai multe locurilor de muncă pierdute
În cifre brute, cele mai mari pierderi de locuri de muncă au fost consemnate între 2002 și 2020 în municipiile Reșița (-9.298) și Onești (-8.719), după colapsul industriei grele și închiderea celei chimice (RAFO).
Există însă și creșteri ale numărului total de angajați, precum cele din Buhuși, Uricani și Baia Sprie, dar acestea nu s-au transformat în creșteri și în industrie, unde evoluția este în continuare negativă.
În fine, o a treia categorie include orașe monoindustriale care au consemnat dezvoltare la ambele capitole, precum Tălmaciu și Cisnădie, aflate în apropiere de Sibiu, unde mai multe companii și-au deschis unități de producție.
De asemenea, orașul Năvodari a consemnat o dublare a numărului de angajați față de acum 20 de ani, datorită dezvoltării rafinăriei Petromidia și a turismului.
Evoluția până în 2002
În perioada 1990-2002 numărul total al salariaților a scăzut cu 53,9% în cele 51 de orașe monoindustriale din România, față de o medie de 43,6% la nivel național și de 35,5% la nivel urban general.
Datele sunt prezentate în lucrarea „Orașele monoindustriale din România. Între industrializare forțată și declin economic”, scrisă de către dr. Bianca Mitrică și apărută, în 2008, la Editura Universitară.
Actualmente cercetător în cadrul Institutului de Geografie al Academiei Române, aceasta coordonează Departamentul de Geografie Umană și Dezvoltare Regională.
Conform datelor adunate, din 1990 până în 2002 a existat o scădere de 48% la nivel național în evoluția angajaților din industrie.
În schimb, în orașele monoindustriale scăderea a fost de 58%, fapt determinat de tranziția de la sistemul centralizat, comunist, la economia de piață.
În cifre brute, scăderea este de la 460.111 în 1990 la 360.377 în anul 1994, pentru ca în anul 2002 numărul total al salariaților din industrie să scadă la 193.567 de persoane, în special ca urmare a închiderii marilor datornici la stat sau privatizării acestora.
Concomitent, ponderea orașelor monoindustriale în economia județelor în care acestea sunt prezente a scăzut de la 16,6% în 1990, la 13,8% în 2002.
„Pentru menținerea locurilor de muncă în ramurile industriei grele s-au investit sume uriașe, însă investițiile s-au făcut haotic, prelungind agonia fiecărei unități și menținând capacitățile nerentabile. Se adaugă lipsa unei politici de creare a industriilor alternative, care să preia masa personalului concediat”, se arată în lucrarea semnată de Bianca Mitrică.
Declin accentuat
Cercetătoarea arată că există orașe cu declin foarte accentuat, cu o pierdere de peste 60% a angajaților între anii respectivi. Este vorba de orașe:
- miniere - Anina, Aninoasa, Uricani, Motru, Bălan
- metalurgice - Călan, Copșa Mică, Vlăhița, Reșița, Oțelu Roșu, Zlatna
- din industria de armament - Bumbești-Jiu, Zărnești, Plopeni
- din industria ușoară - Buhuși, Cisnădie, Tălmaciu.
Spre exemplu, numărul de salariați a scăzut cu 93,9% între 1990 și 2002 în orașul Bumbești-Jiu, acesta fiind cel mai afectat.
Există și orașe cu un nivel de dezindustrializare accentuat, unde salariații au scăzut cu procente între 40% și 60%. Numărul acestor orașe este de 15.
Este vorba de unități administrative din domeniul industriei grele, precum Hunedoara, dar și din minerit din Valea Jiului (Vulcan, Paroșeni, Lupeni, Petrila) și din Maramureș (Cavnic și Baia Sprie).
De asemenea, este cazul orașelor din industria chimică, respectiv Onești, Victoria, Năvodari, Turnu Măgurele, Ocna Mureș.
Orașele cu pierderi moderate ale angajaților, între 20% și 40%, între anii 1990 și 2002, sunt Mioveni, Câmpia Turzii și Nucet.
Între orașele cu nivel scăzut de dezindustrializare, de sub 20%, se află Ștei, Brad și Marghita, în vreme ce un nivel foarte scăzut sunt orașele Băicoi, Țicleni, Rovinari și Borsec.
Cum s-au evaporat marile centre industriale
În 1990, 16 orașe aveau peste 10.000 de salariați în domeniul industrial.
Din această categorie se evidențiau la acel moment Reșița - 29.116, Mioveni - cu 28.962 salariați, Onești - 27.077 și Hunedoara - 25.230 de salariați industriali.
În 2002, doar patru localități aveau peste 10.000 de salariați în industrie, între care se numără și Mioveni, cu uzina Dacia.
Închideri și migrație
Datele subliniază dezindustrializarea, care a dus la șomaj, apoi la plecarea românilor în străinătate, spune Bogdan Suditu, specialist în geografie socială, conferențiar univ. dr. la Facultatea de Geografie din cadrul Universității București.
„Ar fi trebuit ca cineva să se ocupe de aceste orașe. Legea 351/2001, care aprobă planul național de amenajare a teritoriului și care mai este modificată din când în când, este în vigoare. Aceasta aprobă rețeaua de localități. Acolo, în lege, se spune că ar trebui să avem politici privind orașele mici și mijlocii. Ministerul Dezvoltării ar trebui să prezinte un raport privind politica urbană a României”, explică specialistul.
În orice țară, pentru categoriile de orașe sensibile, cu depopulare și dezindustrializare, trebuie să existe măsuri pentru ele. De exemplu, pot fi scutiri pentru companiile care se localizează în acestea. Faptul că au fost lăsate la întâmplare a făcut ca multe dintre ele să nu se descurce sau să se descurce minimal.Bogdan Suditu, conferențiar Universitatea București:
Urbanizare fără creșterea confortului
Bogdan Suditu spune că, în ciuda depopulării, trendul este de urbanizare pentru micile localități.
„Legea încurajează apariția de orașe. Foarte multe orașe mici dinainte de 1989 au pierdut din populație și din activitățile industriale urbane, dar au fost declarate multe orașe noi. În 2004 au fost transformate foarte multe comune în orașe, din motive electorale, deși nu îndeplineau condițiile. Apoi oamenii s-au trezit că trebuie să plătească taxe mai mari, dar nu au beneficiat cu nimic în plus la confort”, arată el.
Ce se poate face
Profesorul spune că trebuie să existe măsuri care să încurajeze investiții în aceste orașe.
Acesta susține că după 2013 s-au luat măsuri pentru orașele mici, care au fost ajutate să își facă infrastructura sau școlile. Dar nu au fost ajutate și pe partea economică, de atragere de investiții.
„Orașele monoindustriale trebuie fie reindustrializate, fie să existe o funcțiune complementară. Foarte multă lume se gândește la turism, dar nu e singura soluție. O politică urbană trebuie legată de o politică economică. Adică să știm unde avem deja resurse, unde avem forță de muncă, unde avem nevoie de fabrici”, arată acesta.
Mai exact, profesorul spune că ar trebui să existe un „punct unic”, care să coordoneze atragerea de companii și investiții, iar autoritățile să fie preocupate de deschiderea de fabrici în zonele afectate economic.
„Noi nu avem o hartă economică a României”, deplânge acesta situația și dă ca exemplu Germania, unde companiile sunt încurajate să se mute în orașe mici. Concernul Volkswagen își are sediul în orașul Wolfsburg, în vreme ce Audi este în Ingolstadt, oraș din Bavaria.
În opinia specialistului în geografie socială, una dintre soluții ar fi ca statul să transfere către orașele mici mai multe prerogative sau instituții, ceea ce mai departe ar atrage populație către acestea.
Foto: Shutterstock
