Şi dacă totuşi COVID-19 nu este cea mai mare ameninţare? „Cheltuim mai mult pe îngheţată decât pe a ne asigura că tehnologiile pe care le dezvoltăm nu ne vor distruge”

Când în cele din urmă criza de coronavirus va fi inversată  şi ne vom întoarce la o aproximativă normalitate – indiferent câtă distanţare socială sau spălare a mâinilor va implica – ne putem aştepta la un soi de iniţiativă internaţională care să prevină sau cel puţin să limiteze viitoarele virusuri letale.

Învățăm din trecut, nu știm să învățăm din viitor

Dar, aşa cum filosoful moral Toby Ord argumentează în noua sa carte, The Precipice (“Abisul”), ne pricepem însă mult mai puţin la a anticipa catastrofe posibile care nu au un precedent în memoria noastră vie. 

Chiar şi atunci când experţii estimează că există o probabilitate semnificativă pentru un eveniment neprevăzut, ne este foarte greu să credem asta până nu vedem cu ochii noştri.

Toby Ord, filosof:

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

Tocmai aceasta a fost problema cu noul coronavirus. Mulţi oameni de ştiinţă bine informaţi au prezis că o epidemie globală urma să izbucnească aproape sigur la un moment dat în viitorul apropiat.

Pe lângă avertismentele armatelor de virusologi şi epidemiologi, fondatorul Microsoft, Bill Gates, ţinuse Ted Talk – foarte popular- în 2015, în care detalia ameninţarea unui virus ucigaş. De ceva timp încoace, pandemia a fost una dintre cele două catastrofe mai proeminente în registrul de risc al guvernului britanic (celălalt fiind un atac cibernetic masiv).

Dar dacă ceva nu s-a întâmplat încă, există o tentaţie foarte puternică să ne purtăm ca şi cum nu se va întâmpla. Dacă acest lucru este valabil în cazul unui eveniment, precum pandemia, care va ucide un segment mic din populaţia planetei, cu atât mai mult este cazul pentru ceea ce numim ameninţări existenţiale. 

Există două definiţii ale unei ameninţări existenţiale, deşi de obicei duc la acelaşi lucru. 

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

1. Una este: ceva ce va aduce sfârşitul absolut al umanităţii,  ne va elimina ca specie de pe această planetă sau alta. 
2. Cealaltă, un pic mai puţin tulburătoare, este ceva ce duce la un colaps irevocabil al civilizaţiei, reducând umanitatea care supravieţuieşte la o stare preistorică a existenţei. 

Filosof australian care lucrează la Institutul pentru Viitorul Umanităţii la Oxford, Ord este unul din puţinii oameni din mediul academic care lucrează în câmpul ”evaluării riscului existenţial”. Este o disciplină care integrează tot: de la explozii stelare la microbi periculoşi, de la supervulcani la super-inteligenţă artificială.

Guvernele se ocupă, prin definiție, cu imediatul

Ord investighează fiecare potenţială ameninţare şi probabilitatea ca aceasta să se petreacă în următorul secol. De exemplu, estimează că probabilitatea ca o supernova să provoace o catastrofă pe pământ este mai mică de 1 la 50 milioane. 

În cea mai mare parte a timpului, populaţia generală, guvernele şi cei din mediul universitar sunt mulţumiţi să neglijeze majoritatea acestor riscuri. Puţini dintre noi ne putem bucura la contemplarea unei posibile apocalipse.

Recomandări

Drumul de la Ceaușescu la Georgescu. Bonus: pericolul unui front „suveranist” care înseamnă, de facto, moartea statului român european

În orice caz, guvernele, aşa cum aminteşte fostul ministru conservator Oliver Letwin în cartea sa recentă: Apocalypse How?, sunt de obicei preocupate de mai multe probleme presante decât sfârşitul omenirii. 

Dar, având în vedere că suntem în mijlocul unei pandemii globale, poate că este un moment bun să ne gândim ce putem să facem pentru a evita un viitor cataclism. 

Potrivit lui Ord, perioada în care trăim este un moment critic în istoria omenirii. Nu doar că există efecte potenţial dezastruoase ale încălzirii globale, dar în era nucleară avem de asemenea puterea de a ne distruge ca specie într-o clipă – sau cel puţin să punem sub semnul întrebării supravieţuirea civilizaţiei.

Când am vorbit cu Ord pe Skype, i-am amintit de şansele mici pe care le acordă omenirii în această luptă pe viaţă şi pe moarte dintre puterea şi înţelepciunea noastră. “Având în vedere tot ce ştiu”, scria el, “estimez riscul existenţial al acestui secol la unu din şase”.

Cu alte cuvinte, secolul 21 este în esenţă un uriaş joc de ruletă rusească. Mulţi oameni vor respinge o predicţie aşa sumbră,  în vreme ce pentru alţii alimentează o anxietate deja frecventă în societate.

Ord este de acord, dar spune că a încercat să prezinte modelarea sa într-o formă calmă şi raţională, asigurându-se că ia în calcul toate dovezile care ar sugera că riscurile nu sunt mari. “Unu din şase” este cea mai bună aproximare a sa, care implică presupunerea că “vom face o încercare decentă” să rezolvăm ceea ce ameninţă distrugerea omenirii.

Magnitudinea celor mai rele catastrofe posibile a crescut fără precedent

Martin Rees, cosmolog şi fost preşedinte al Royal Society, a cofondat Centrul pentru Studiul Riscului Existenţial la Cambridge. El este implicat de multă vreme  în creşterea conştientizării publice a dezastrelor iminente şi ceea ce spune este ca un ecou la preocupările lui Ord.

“Sunt îngrijorat”, spune Rees, “pur şi simplu pentru că lumea noastră este atât de interconectată, încât magnitudinea celor mai rele catastrofe posibile a crescut fără precedent de mare şi prea mulţi oameni sunt încă în negare în legătură cu ele”. 

Ignorăm maxima înţeleaptă că un lucru nefamiliar nu este neapărat improbabil.

Martin Rees, cosmolog, ex președinte al Royal Society:

Letwin avertizează şi asupra dependenţei noastre exagerate de internet şi de sistemele pe bază de sateliţi, în paralel cu stocurile limitate de bunuri şi lanţurile lungi de aprovizionare. Acestea sunt condiţiile ideale pentru sabotaj şi o criză globală. După cum scrie chiar el: “A venit timpul să recunoaştem că din ce în ce mai multe părţi ale vieţilor noastre, ale societăţii însăşi, depind de reţele din ce în ce mai puţine şi tot mai integrate”.

Pandemiile cu adevărat de temut sunt cele produse în laboratoarele biologice

Deşi Ord face o distincţie între riscurile naturale şi cele antropogenice (făcute de om), el argumentează că această linie este mai degrabă în ceaţă când vine vorba de patogeni.

Asta deoarece proliferarea lor a fost semnificativ crescută de activităţi umane precum agricultură, transport, linii comerciale complexe şi aglomerarea noastră în oraşe dense.

Totuşi, precum multe alte aspecte ale unei ameninţări existenţiale, ideea unui patogen fabricat pare prea SF, prea sărită de pe fix, pentru a ne menţine atenţia prea mult. Organismul internaţional care face politicile în domeniul armelor biologice este Convenţia Armelor Biologice. 

Bugetul său anual este de 1,4 milioane de euro. Această sumă este mai mică decât cifra de afaceri a unui restaurant McDonalds.  

Şi Ord mai are o analogie gastronomică şi mai greu de înghiţit. 

Ord insistă că nu este un pesimist. Există măsuri constructive ce pot fi luate. Umanitatea, spune el, este în adolescenţa sa şi, aşa cum un adolescent are forţa fizică a unui adult, dar îi lipsesc viziunea şi răbdarea, suntem un pericol pentru noi înşine până când ne vom maturiza.

Ord recomandă ca, între timp, să încetinim ritmul dezvoltării tehnologice astfel încât să îi putem înţelege implicaţiile şi să avem o apreciere morală mai avansată a stării noastre de fapt.

Până la urmă, Ord este un filosof moral. De aceea argumentează că este vital, dacă vrem ca omenirea să supravieţuiască, să avem un cadru de referinţă mai larg pentru a înţelege ceea ce este corect şi bun.

Ce lăsăm moştenire celor care vin după noi

În acest moment, punem mult prea puţin preţ pe viitor şi avem o înţelegere morală prea îngustă a felului în care acţiunile noastre afectează miile de generaţii care ar putea -sau nu- să vină după noi. 

“Însă doar fiindcă nu pot”, spune Ord, “nu înseamnă că nu pot fi reprezentaţi”.

Ord crede că încălzirea globală poate duce la “o calamitate mondială la o scară fără precedent”, dar nu este convins că reprezintă cu adevărat un risc existenţial pentru omenire (sau civilizaţie). Ceea ce nu înseamnă că nu este o preocupare urgentă, doar că nu de ea ar depinde supravieţuirea noastră ca specie, încă.

Probabil că ameninţarea imediată cea mai mare este abundenţa continuă a armelor nucleare. De la sfârşitul războiului rece, cursa de înarmare a fost inversată: numărul de focoase active a scăzut de la 70.000 în anii ‘80 până la aproximativ 3.750 astăzi. Însă tratatul START (Strategic Arms Reduction Treaty), care a fost esenţial în această reducere a pericolului, va expira anul următor. “Din câte ştim în acest moment, ruşii şi americanii nu au niciun plan să îl reînnoiască, ceea ce este o nebunie”, explică Ord.

Mai devreme sau mai târziu, întrebările despre riscul existenţial se reduc la o înţelegere globală şi acorduri globale. Asta este problematic, deoarece sistemele noastre economice sunt internaţionale, iar sistemele politice rămân aproape în întregime naţionale sau federale. 

Urmărește-ne pe Google News