Două fetiţe de 4 ani, aduse dintr-un centru maternal din Odesa, şi-au sărbătorit ziua de naştere în Bucureşti. „Un strop de bine într-o mare de rău”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Câteva ore de veselie. Cadouri şi dans. Două torturi cu multe căpşune. În toată avalanşa de veşti sumbre venite de pe frontul din Ucraina, o petrecere. Aliona şi Sașa, gemene din Odesa, îşi sărbătoresc ziua de naştere într-un centru al Protecţiei Copilului din Bucureşti. Fetele împlinesc 4 ani. Pentru câteva momente, o mână de refugiaţi din Ucraina a reuşit să oprească zgomotul războiului.
Cuprins:
„Mulţumesc!” se aude încontinuu în centrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC). „Mulţumesc!”, în loc de „Bună ziua!”, în loc de „Uite ce păpuşă frumoasă am primit!”, în loc de „Vreau să îţi ofer o felie de tort!”.
Suntem la petrecerea aniversară a Alionei şi a Sașei, alături de alţi 11 copii instituționalizați şi de trei mame, toți veniți dintr-un centru social din Odesa. Toţi au ajuns aici în urmă cu două săptămâni, iar „mulţumesc” e primul cuvânt pe care l-au învăţat în limba română. Deocamdată, e singura punte de comunicare pe care o au cu cei din România, iar ei profită de orice interacţiune pentru a întări această punte. Restul vorbesc cu ochii, deşi şi ochii tot „mulţumesc” par să spună.
„Ei aduc emoţii din două direcţii”, explică Nicoleta Marcu de la Fundaţia Hope and Homes for Children. Centrul maternal din Odesa din care au venit găzduia victime ale violenţei domestice sau ale sărăciei extreme. Un loc în care mama şi copilul se puteau adăposti de problemele de-acasă. Numai că iminenţa bombardamentelor în oraşul de la Marea Neagră i-a făcut să fugă din nou, să caute alt adăpost.
„Ne gândeam că războiul va veni şi în Odesa, trăiam în frică. Orice maşină auzeam, ne gândeam că e un tanc. Deşi n-am văzut niciodată războiul, ne era foarte, foarte frică”, povesteşte Larisa, una dintre mamele venite în Bucureşti. Faptul că a reuşit să plece din calea bombardamentelor i-a dat speranţă. Şi doar de speranţă are nevoie ca să-şi poată găsi puterea de a merge mai departe.
***
În ultimele trei săptămâni, aţi putut citi sute de mărturii care descriu dramele inimaginabile prin care sunt nevoiţi să treacă refugiaţii ucraineni, iar puterea lor de a rezista a impresionat o lume întreagă. Putere au însă şi cei care reuşesc, măcar pentru câteva momente, să uite de război şi de frică. Aşa arată câteva minute de linişte şi de bucurie.
„Încercăm să le umplem timpul în aşa fel încât să se bucure de fiecare zi”
100.000 de copii erau cazaţi în orfelinatele din Ucraina înainte de invazia armatei ruseşti. O parte dintre ei au fost relocaţi în Polonia, iar 200 de copii au ajuns în România. Cei mai mulţi încă sunt în Ucraina.
Autorităţile ucrainene au început procedurile de relocare a beneficiarilor din centre maternale imediat după invazie, iar Protecţia Copilului din România a răspuns la solicitări. Aşa că, la o săptămână de la începerea războiului, un convoi cu însemnele Crucii Roşii i-a adus pe o parte din ei până în Bucureşti.
Nicoleta Marcu îi cunoaşte foarte bine pe toţi cei care-au ajuns în centrul din Bucureşti. ONG-ul pentru care lucrează e partener oficial al DGASPC și a asigurat suplimentarea resurselor pe care statul le poate oferi refugiaţilor, s-a ocupat și de consilierea lor şi chiar de felul în care îşi petrec timpul. „Facem petreceri, activităţi recreative – pictăm, desenăm, ne jucăm în parc –, încercăm să le umplem timpul în aşa fel încât să se bucure de fiecare zi”, spune Nicoleta Marcu.
Prinşi la mijloc într-un război al adulţilor, copiii ăştia nu au nicio vină şi nu merită să fie implicaţi mai mult decât sunt deja, fără voia lor. Aşa că, oricât de trist şi de nefericit ar fi contextul, nu avem voie să trecem peste astfel de momente fără să nu le sărbătorim.Alexandra, una dintre voluntare:
Cu câteva zile în urmă, Hope and Homes for Children a organizat şi aniversarea pe Oleksander, un copil de 12 ani de la centru. De data asta, nu cu muzică şi dans. Băieţelul îşi dorise să mănânce, pentru prima dată, cartofi prăjiţi şi hamburger şi să bea suc cu paiul într-un McDonalds, cum văzuse doar la televizor.
Petrecerea gemenelor Aliona şi Sasha e organizată tot de Hope and Homes for Children. Are cu paie colorate, stickere aniversare, coifuri şi fluiere gălăgioase, muzică modernă şi muzică tradiţională ucraineană. „Un strop de bine într-o mare de rău”, speră Nicoleta Marcu.
Odesa și București, singurele orașe pe care mama de 23 de ani le-a văzut
N-am sărbătorit niciodată aşa ziua fetelor şi vă mulțumesc din suflet pentru tot.Larisa, mama celor două sărbătorite, către una dintre organizatoare:
Larisa are doar 23 de ani şi vine din satul ucrainean Bezimenca, localitate cu puţin peste 300 de locuitori, aflată în partea de est a raionului Tatarbunar, în regiunea Odesa. Până să ajungă în Odesa şi apoi în Bucureşti, nu mai ieşise niciodată din satul ei. Acolo i-au rămas părinţii şi unul dintre fraţi. Serghei, celălalt frate, e cadru militar, aşa că a fost mobilizat pe front de la începutul ostilităţilor. Larisa nu poate lua legătura cu el, nu l-a mai văzut de trei săptămâni, dar mai aude veşti de acasă, iar asta o liniștește. Speră că, în curând, va reuşi să reunească toată familia.
Dar se gândeşte serios şi la posibilitatea de a rămâne în România: „Pentru viitorul şi pentru binele copiilor”, ne explică.
A fost impresionată de oamenii pe care i-a cunoscut aici şi, chiar dacă îi înţelege cu greu în lipsa translatorilor voluntari, s-a ataşat de ei. Cel mai mult i-a plăcut căldura cu care a fost primită, iar asta a făcut-o să creadă că i-ar plăcea să trăiască aici. „Oamenii din România sunt foarte buni şi întotdeauna îmi voi aduce aminte că aici am fost ajutată şi că toată lumea s-a purtat bine cu mine”, mărturiseşte tânăra mămică.
De fapt, în cei 23 de ani de viaţă, Larisa a cunoscut prea puţin din bunătatea care o impresionează acum. A venit aici cu foarte, foarte multă ruşine. Îi era ruşine că toată lumea aflase de bătăile pe care le îndura din partea fostului soţ, îi era ruşine că, în urmă cu doi ani, fusese dată afară din casă, deşi era însărcinată cu surorile Alionei şi ale Sashei, şi că ajunsese într-un centru maternal din Odesa. Îi este ruşine că, anul trecut, n-a putut să fie lângă fiicele sale la aniversarea lor – se recupera după a doua naştere cu gemeni, iar ele erau în grija statului ucrainean, deci n-avea cine să le aducă la spital.
În cele două săptămâni petrecute în centrul din Bucureşti, Larisa a căpătat mai multă încredere în sine.
Eu cred că în România noi ne-am mobilizat bine ori de câte ori a apărut o criză. Îmi aduc aminte că fix acum doi ani, în martie 2020, a fost aceeaşi mobilizare pentru Covid. Au fost făcute foarte multe donaţii pentru echiparea spitalelor. Şi când fost vorba de români afectaţi de Covid, şi acum, ne-am mobilizat la fel.Nicoleta Marcu, Hope and Homes for Children:
Statul român a preluat tutela copiilor instituționalizați
Larisa şi celelalte mămici sunt asistate și de o mână de voluntari basarabeni, vorbitori de limba rusă, care îi ajută să se înţeleagă.
Din punct de vedere juridic, copiii şi mamele lor sunt în grija statului român, pentru că, din momentul în care au trecut graniţa, nu mai pot fi sub tutela statului ucrainean. „Soluţiile particulare nu sunt sustenabile pe termen lung pentru copiii instituţionalizaţi. Ei sunt mult mai vulnerabili decât copiii însoţiţi de părinţi, pentru că nu pot decide singuri, aşa că trebuie protejaţi. De aceea, tutela statului român este un avantaj”, explică Nicoleta Marcu.
Dintre toate organizaţiile care trebuie să lupte în momentul acesta, noi avem o experienţă de 22 de ani în orfelinate, aşa că înţelegem care sunt nevoile unui copil instituţionalizat. Iar nevoia celor care vin din Ucraina este aceeaşi: trebuie să fie găzduiţi bine, să trăiască în încăperi rezonabile, să aibă parte de educaţie şi de grijă.Nicoleta Marcu, Hope and Homes for Children:
Pentru a ajuta direcţiile de protecţie a copilului să facă faţă solicitărilor venite din Ucraina, Fundaţia Hope and Homes for Children contribuie cu bani şi cu alte donaţii menite să le aducă un strop de bucurie copiilor. Pe lângă suplimentarea alocaţiei de hrană şi consiliere, copiii primesc jucării şi haine.
„Până a începe războiul, noi aveam proiecte în 13 judeţe din România şi ne îngrijeam de copiii din orfelinatele din România. Acum, că s-a întâmplat nenorocirea asta, nu facem decât să ne îngrijim şi de copiii instituţionalizaţi din Ucraina. Avem în grijă peste 150 de copii cazaţi în Bucureşti, în Iaşi, în Vaslui, şi Prahova. E drept, nu ne e deloc uşor să găsim fondurile necesare unei îngrijiri de calitate. Am cerut ajutor companiilor, donatorilor individuali, primim prin SMS, donaţii cu cardul şi-i încurajăm pe oameni să completeze formularul de redirecţionare a 3,5% din impozitul pe venit sau de 20% din impozitul pe profit, în cazul firmelor”, explică Nicoleta Marcu.
*Aliona, Sasha şi Larisa nu sunt numele reale ale celor din centrul DGASPC din Bucureşti, au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.
