Declarația tulburătoare a lui Iancu Zuckerman, supraviețuitor al Holocaustului: „E mai periculos să trăiești în zilele noastre decât în 1941”

Între 27 și 29 iunie 1941, la Iași a avut loc un pogrom în urma căruia au fost uciși peste 14.000 de evrei. Adică o treime din populația evreiască a orașului. Câteva mii de oameni și-au aflat sfârșitul asfixiați în “trenurile morții”. Iancu Zuckerman avea 19 ani când s-a trezit împins într-un vagon, în care mai erau 137 de persoane.

După pogrom, Iancu Zuckerman a lucrat ca inginer agronom, director de reviste științifice, realizator radio și descoperitor de talente printre tinerii interpreți. A colaborat cu Grigore Moisil, ca director tehnic al Centrului de Calcul Electronic. Și totuși, nu e amator de computere, își scrie memoriile de mână, cu un scris caligrafic, în cerneală.

Anul trecut, Iancu Zuckerman a fost pus pe lista cu cele 70 de personalități evreiești care au contribuit la făurirea României Mari. Doar 10 dintre acești oameni mai sunt în viață și au fost omagiați de Institutul Cultural Român.

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

Trăim într-o lume pe muchie de cuțit!

Iancu Zuckerman, supraviețuitor al Holocaustului

– Ce face un supraviețuitor al Holocaustului în România lui 2019?
– Ca supraviețuitor, sunt suprasolicitat să le vorbesc elevilor dintr-a VII-a până într-a XII-a și studenților, la Facultatea de Filosofie. Domnul profesor Vasile Morar mă invită de patru ori pe an să stau de vorbă cu niște studenți care au ca temă de master Holocaustul.

– Cum vi se par tinerii din ziua de azi?
– Nu trăiesc prea mult în mijocul lor, deși prietena mea e mai tânără cu 50 de ani decât mine. Au o gândire de care nu prea mă pot apropia. Pentru că îi văd… Elevii de clasa a VII-a, a VIII-a nu rezistă o oră, dacă le vorbesc. Dar unii sunt interesați, pun întrebări. Cei de-a XI-a, a XII-a sunt mai atenți. Dar diferă foarte mult, nu pot să-mi fac o idee generală.

Recomandări

Rusia amenință că va ataca Polonia dacă NATO aduce arme nucleare pe teritoriul său: „Vor deveni cu siguranţă o ţintă”

– Care era atmosfera în Iași înainte de pogrom?
– Primul contact pe care l-am avut cu o atitudine antisemită a fost la vârsta de 14 ani. Stăteam într-o pauză în ușa sălii de sport, profesorul a venit, mi-a dat două palme și mi-a spus: ”Măi, jidane, dă-te la o parte!” Am rămas uluit, acest gest m-a obsedat foarte mult. În rest, deși populația Iașiului de atunci era fifty-fifty, jumătate evrei, jumătate neevrei, relațiile dintre oameni erau bune.

– Au fost și alte incidente, în afara celui cu profesorul de sport?
– În 1939, mama s-a prăpădit din cauza unei boli de inimă. Tata rămăsese cu cele trei surori și cu mine. Am vrut să-l ajut la magazinul lui de metale feroase și neferoase. M-am înscris în clasa a VI-a la particular, mi-am dat toate examenele în vară. Când m-am uitat pe listă, Zuckerman Iancu, corigent la germană. Or, eu, de la vârsta de 5 ani până la vreo 16, am studiat acasă, cu un profesor, idiș, care e foarte asemănătoare cu germana. Am dat corigența în toamnă, m-am dus să văd rezultatul: Zuckerman Iancu, repetent.

«M-a ajutat faptul că sunt optimist»

– În iunie 1941, ați fost urcat în trenul spre Podul Iloaei. Cum ați supraviețuit?
– Sunt mulți factori care au contribuit ca, din cei 137 de evrei împinși într-un vagon de 40 de locuri, să mă număr printre cei opt care au supraviețuit. După prima oră, am avut primul mort. În vagonul nostru, era pus un strat de bălegar, deasupra un strat de var nestins, care împreună emană o temperatură de până la 65 de grade. Mai târziu am aflat asta, când am devenit inginer agronom și făceam răsadnițe. c

Recomandări

Emmanuel Macron spune că „Europa ar putea muri”. Propunerile șefului statului francez pentru recăpătarea „autonomiei strategice”

După opt ore, cât a durat cursa Iași – Podu Iloaei, ținuți pe linii, din peste 2.000 câți am fost îmbarcați, am ajuns 800

– Ce-a contat, în acele ore din tren?
– În momentul în care s-au închis ușile, s-au sigilat, s-au închis obloanele, primul care a căzut a fost un sportiv. Apoi s-au prăpădit, într-o ordine neștiută de nimeni, toți cei care aveau cerințe ridicate de la mediul înconjurător. Cei ca mine, cu greutate, înălțime normale, au rămas în viață.

– Și altceva, ce v-a ținut în viață?
– Niște vorbe spuse de tata. La locul unde nu știam că vom ajunge, ne-au scos cu mâinile ridicate ca pe niște bandiți, hoți sau cine știe ce delincvenți. În dreapta era cumnatul meu, apoi trotuarul, în stânga erau tata și ceilalți. La un moment dat, când ne-am oprit, un plutonier major s-a apropiat de mine, mi-a scos ceasul de la mână, mi-a tras și el două palme și mi-a spus: “Măi, jidane, nu vei mai avea nevoie de el!”

– Era român?
– În ceea ce mă privește, nemți nu am văzut decât la Liceul Notre Dame de Sion, unde erau încartiruiți. Era plin de nemți la ferestre. Noi mergând cu mâinile ridicate, ne-au fotografiat. Nici unul n-a tras un glonț de acolo.

În curtea Chesturii, pe o platformă, erau două mitraliere. Din câte îmi amintesc, după uniforme, soldații de lângă ele erau nemți. Dar în rest n-au fost decât militari români, sergenți români, legionari, foști legionari

– Plutonierul v-a luat ceasul…
– Când plutonierul mi-a scos ceasul, tatăl meu, care era un om credincios, care mergea la sinagogă, se ruga lui Dumnezeu, a spus: “Iancule, fie acest ceas o jerftă pentru sufletul tău!”. Spusele tatălui meu mi s-au întipărit în inimă. Un alt factor care a ajutat a fost că sunt optimist. Dacă văd un pahar pe jumătate plin cu apă, mă bucur de jumătatea pe care o am și mă întreb de ce nu-i plin. Și caut soluția, să găsesc alt pahar cu apă. Nu mă vait. i

«Când am coborât, primul gând: cum să nu-mi murdăresc trenciul»

– Optimismul, vorbele tatălui, constituția fizică…
– Și educația. Când am coborât din vagon la Podul Iloaei, aveam un trenci pe mână. Pe imaș erau denivelări pline cu apă. Oamenii înfierbântați s-au aruncat în ele, să se răcorească, unii au și băut. Care au băut au rămas acolo. Pe iarba aia curată, frumoasă, sărise mult mâl. Eu, obosit fiind, cu trenciul pe mână, am căutat un loc să nu fie stropit cu noroi. Nu cumva întinzându-mi trenciul să se murdărească. c

Este coșmarul care mă urmărește: cum a fost posibil, după un asemenea calvar, să cauți un loc să nu-ți murdărești trenciul? Când tu ai stat pe 129 de morți?

– Și cum a fost posibil?
– Singurul lucru care a putut să contribuie a fost educația: de la 4, 5 ani, mi s-a spus: “Iancule, aici pui pantofii, în pantofi pui ciorapii”. Cât de mult contează cei șapte ani de-acasă! Insist asupra educației, pentru că și în ziua de azi, pentru a remedia atitudinile reprobabile, nu o poți face nici cu arma, nici cu amenințări, ci prin educație.

“Ferească Dumnezeu să acuzăm poporul român. Acuzăm zeloșii care au făcut niște lucruri fără să primească ordin”

– După trenul morții, ați făcut muncă obligatorie, până la sfârșitul războiului. V-ați terminat studiile?
– Da, mi-am dat toate examenele și bacalaureatul. Iar la facultate, am intrat în mai 1945, la Agronomie, unde nu se dădea examen. Am absolvit-o în 1949 și am lucrat în domeniu până în 1983. Evreu și orășean, am fost solicitat în minister după ce am terminat facultatea. Eu am zis nu, vreau să simt câțiva ani mirosul pământului. Am făcut practică la domeniile Știrbey, la Buftea și am fost numit apoi inginer-șef la gospodăria agricolă de acolo. N-am fost numit director, pentru că n-am fost numit membru de partid.

– De ce n-ați fost membru?
– N-am vrut din următorul motiv… Se numeau conducători oameni cu dosare beton, cu origini sănătoase. Eu eram ca origini mic-burghez. Director a fost numit un fierar potcovar, care nu-mi asculta dispozițiile. Director adjunct era un muzicant, rom, care mai că nu-mi pupa mâinile. Și l-a întrebat un alt coleg, la o bere, de ce îmi respectă ordinele. Și clarinetistul a răspuns: “Cum să nu-l respect pe tovarășul inginer? Tovarășul inginer cântă la vioară”.

Când am văzut cum respectă ordinele, mi-am zis: eu în partidul ăsta nu intru niciodată. Și n-am intrat

«Mă tem că o minte bolnavă va apăsa pe un buton»

– În comunism, ați fost persecutat în vreun fel pentru că sunteți evreu?
– Dacă cineva din familie solicita plecarea în Israel, erai fie scos din funcție, fie retrogradat, suportai niște lucruri groaznice. Dar eu, deși îmi plecaseră surorile, am fost menținut. M-am interesat, după 1989, cum de-a fost posibil. Cineva de la Personal, care mai trăia, mi-a spus că erau niște liste, ca-n Germania nazistă, cu evrei trebuincioși.

– Despre Holocaust se vorbea înainte de 1989?
– În timpul comunismului, n-aveai voie să vorbești c-a existat Holocaust în România. Dar rabinul-șef al României era Moses Rosen. Și organiza anual comemorarea pogromului de la Iași. Și nu numai. Un prieten neevreu i se adresează: “Rabine, nu cumva e prea mult să vorbim de Holocaust an de an?” Și rabinul răspunde: “Am trei motive. La noi, la evrei, dacă-ți moare cineva din familie, o dată pe an spui o rugăciune și faci comemorarea. Al doilea motiv: trebuie să spunem ce s-a întâmplat, ca să nu se mai întâmple. Și al treilea motiv: dacă se va mai întâmpla un Holocaust, acesta nu-i va privi doar pe evrei”.

– Și ce credeți despre aceste motive?
– Nu este exclus ca în lumea de azi, în care trăim cam pe muchie de cuțit, să se întâmple acest fenomen, dacă o minte bolnavă va apăsa pe un buton care să declanșeze o distrugere anume.

– E mai periculos să trăiești în lumea de azi decât în cea din 1941?
– Da. Pentru că… (se întinde după cartea lui Yuval Noah Harari, “21 de lecții pentru secolul XXI”) Harari spune la un moment dat: conducători ai unor state, cu mintea nu prea întreagă, pot declanșa un Holocaust mondial. Mie mi-e frică de acest lucru. În același timp, fiind o fire optimistă, am convingerea că și creierul uman se va dezmetici și va lua toate măsurile care să nu conducă la distrugerea mapamondului. i

«Să se diminueze corupția… Că de eradicat…»

– România din zilele noastre cum vi se pare?
– În România, în ceea ce privește etnia noastră, de acum 30 de ani, de când am început să clădim democrația, nu avem nici un fel de probleme. Din punct de vedere politic, mă bucur că, în momentul de față, mergem pe un drum sănătos, începând nu de mult timp.

– Ce înseamnă “sănătos”?
– Să se diminueze corupția, că de eradicat… Sunt multe lucruri de criticat. Dar să critici fără să aduci soluții n-are rost. Consider că de câteva luni încoace trăim niște schimbări. c

În special, mă deranjează dacă justiția unei țări este afectată, pusă pe o linie pe care să nu-și facă datoria așa cum trebuie

– Și cum trebuie?
– Trebuie să aplice legea. În urmă cu niște ani, când am fost decorat de președintele țării, domnul Băsescu, a venit și ministrul justiției de atunci, Cătălin Predoiu. Am avut posibilitatea să stau de vorbă cu el. Mi-am permis și l-am întrebat de ce nu s-a luat nici o măsură, după niște derapaje împotriva etniei noastre. Existau legi, dar nu se aplicau. Ministrul mi-a zis: “În viitor, o s-o aplicăm”. “Domnule”, i-am răspuns, “o lege care există și nu se aplică e mai periculoasă decât una care nu există”. Acum există o lege și mai aspră, dar să dea Dumnezeu să nu fie nevoie să se aplice.

– La vot mergeți?
– Totdeauna. A nu vota înseamnă a-ți tăia singur craca de sub picioare, fie că e o cracă sănătoasă, fie că e una bolnavă. Dar trebuie s-o susții pe cea pe care conștiința ta te îndeamnă.

«A 11-a poruncă: Să nu fii indiferent!»

– Cum îi priviți pe românii din Iași, după tot ce s-a întâmplat? 
– Țin foarte mult la cele zece porunci iudaice. La acele comandamente iudaice: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” și ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Când au loc evenimente reprobabile, comandamentele iudaice spun așa: ”Iartă, dar nu uita”. Într-adevăr, am iertat, dar nu pot să uit și contribui cum pot ca lumea să știe ce s-a întâmplat. Un profesor de istoria Holocaustului spunea că e nevoie și de a 11-a poruncă: ”Să nu fii indiferent!” Sunt de acord cu el.

– V-ați gândit că aceia care v-au torturat ar trebui judecați?
– Categoric. Ceea ce s-a făcut și la Nürnberg. În țară, s-a făcut prea puțin. Acești oameni trebuie judecați conform Codului Penal, fără nici un fel de milă sau ceva. Unde se înscriu ei ca delincvenți, conform cu legile țării. Nu răzbunări personale, ferească Dumnezeu. Important e să ierți, dar să nu uiți.

– Ce părere aveți despre proiectul unui Muzeu al Holocaustului la București?
– E un gest normal, al unei conduceri civilizate a unui stat, în secolul XXI. Îmi pare rău auzind că unele persoane din cadrul Primăriei au găsit niște chichițe să nu se acorde acest spațiu în Lipscani, susținând că nu e un spațiu evreiesc. Aceasta este, pentru mine, cea mai sfruntată minciună, întrucât Lipscani, Udricani, toată zona aceea a fost specific evreiască. Să fie mutat într-o zonă evreiască… Păi, aia e. Și Dudești, Văcărești nu mai există.

– Planul e să fie construit în Kiseleff.
– E bine că s-a acordat totuși un spațiu în inima Bucureștiului, să fie la îndemâna oamenilor. Eu m-aș bucura mult dacă s-ar reveni la proiectul de pe Lipscani.

– Ce e fericirea?
– Cred că ești fericit în momentele în care nu te gândești și nu știi acest lucru. Foarte mulți oameni când sunt fericiți nu știu și distrug acest lucru.

– Care e cea mai mare problemă a României?
– Problema de care se leagă toată lumea, și din interior, și din afară, este atacul la Justiție. Dacă acesta încetează, dacă actuala conducere, doamna Dăncilă, va căuta să îndrepte această greșeală, eu zic că lucrurile vor evolua foarte bine. Nu trebuie să diminuăm cu nimic faptul că avem un aliat în SUA.

– Ce e iubirea?
– Harul cu care ne-a înzestrat Cel care ne-a dat viață. Este totală atunci când iubești și ești iubit.

– Atât de simplu?
– Foarte simplu. E un sentiment extraordinar. Din păcate, de multe ori există și nu-ți dai seama. Că ești iubit. Sau poate că iubești.

Dacă educația va reuși din aproape în aproape să facă creierul omului să gândească în favoarea, nu în defavoarea lui, sperăm că lumea va arăta mai bine

Iancu Zuckerman

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro