Interviu: Ce vor moldovenii? Despre regionalizarea României și practici de bună guvernare. „Modelul ultracentralist de la București a ținut județele Moldovei în subdezvoltare”

Vasile Ernu: Sunteți reprezentanții asociației „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”. De unde vine această inițiativă și care este menirea ei? Ce vreți, de fapt, voi? 
Dorin Dobricu: Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei s-a lansat în ianuarie 2019, cu membri fondatori din toate cele opt județe ale regiunii. Unii au fost activi în anii anteriori în mișcarea pro-autostradă, au scris pe teme de geografie sau istorie regională, au analizat situația migrației din regiune înspre țările Europei Occidentale, au fost implicați în proiecte media regionale. Toate acestea au implicat un mare consum de resurse personale, de la timp și energie la banii proprii.

Am făcut toate acestea din convingere, din considerentul că, în condiții de abandonare din partea centrului și a structurilor politice subordonate, Moldova are nevoie de o voce articulată care să-i pună și să-i susțină problemele pe agenda națională și, pe cât posibil, chiar europeană. Ne-am asociat așadar cu scopul clar de a crea expertiză, proiecte pentru regiunea Moldova, și pentru a face lobby pentru inițiative menite să producă dezvoltare pentru locuitorii din regiune.

Suntem profesioniști din diferite domenii, din zona universitară, oameni de presă și antreprenori și ne simțim cel mai bine în postura de creatori de proiecte pentru regiune, dar ne implicăm, atunci când e cazul, și trebuie să spunem că mai mereu e cazul, în acțiuni de protest și de sancționare a puterii atunci când interesele regiunii sunt călcate grosolan în picioare. În site-ul asociației, www.miscareamoldova.ro, puteți vedea ce am făcut până acum.

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

– Una dintre marile probleme ridicate de voi este legată de inechitatea și inegalitatea în felul în care este tratată regiunea istorică Moldova: social, politic, economic. În ce constă de fapt această tratare inegală?
Alex Cohal: Poate cele mai cunoscute acțiuni ale noastre sunt cele proautostradă. Pentru noi însă „dezvoltarea” înseamnă nu numai căi de comunicație spre Occident ci și stingerea inechităților sociale și economice din România, care au pus la pământ regiunea Moldova. „Misiunea” noastră, ca să vorbim în termeni antreprenoriali, e să punem pe agenda națională problemele Moldovei, deoarece altcineva (citește capitala) nu o va face în locul nostru. Cât despre „tratamentul inegal” al regiunilor României, la care vă referiți, aici avem o abordare diferită de cea a economiștilor de amvon.

Vreau să observați că centralismul economic, în linie cu cel politic, vede lucrurile din perspectiva unui „centru” care colectează toate resursele și dictează apoi ce fac comunele și orașele, pe termen scurt, mediu și lung. Evident că mereu vor fi județe, regiuni, zone mai mulțumite, altele mai puțin mulțumite de deciziile luate la București. 

Recomandări

Culisele planului privind retragerea lui Piedone. Negocieri la cuțite între PSD și partidul lui Dan Voiculescu

Ca răspuns la tratamentul discriminatoriu față de Moldova, noi credem că nu ajunge să ne plângem la centru. Asta ar însemna inclusiv să-i legitimăm la nesfârșit rolul de bun guvernant al țării. Noi mergem mai departe și indicăm cauza pentru care regiunile din România nu se dezvoltă în conformitate cu nevoile proprii. 

Această cauză este modul de funcționare a statului, respectiv centralismul românesc, pe care îl numim fără rezerve „utracentralism”. Mesajul nostru e pe cât de spectaculos pentru unii, pe atât de banal pentru noi: nu mai vrem să „ni se dea”, ci să fim responsabili de destinul nostru. Dacă vă veți uita la modul în care azi funcționează societățile din jurul nostru veți vedea că statele au împărțit din puteri și, în mod necesar, din responsabilități, cu regiunile din interiorul lor.

Ca să pun punctul pe „i” la răspunsul legat de „tratarea inegală”: nu vrem tratament egal, acesta nu poate fi garantat nici în democrație, nici în tiranie și cu atât mai puțin, am văzut, nu se petrece nici măcar în național-comunism. Vrem crearea în România a unui cadru politic-legislativ care să garanteze comunităților locale și regionale participarea la decizie, la resurse și la beneficii. De asta avem nevoie, spus foarte scurt, de regionalizare în România: fără regionalizare, reforma administrativ-teritorială nu va produce efecte durabile în dezvoltarea țării. 

Recomandări

Momentul în care judecătoarea Ancuţa Popoviciu îl strigă pe Sebastian, ucis la 2 Mai de Vlad Pascu: „A decedat o victimă? Vă rog să nu vorbiți” | AUDIO

Actualele regiuni de dezvoltare sunt forme fără fond

– Spuneți-mi, există o istorie mai lungă a acestei nedreptăți pe care o sesizați voi, care vine cumva în urma a centralizării și dependenței de București? Ține de felul în care e organizată administrativ România modernă? 
Dorin Dobrincu: Marginalizarea Moldovei, crearea și creșterea decalajelor de dezvoltare în comparație cu Valahia – e vorba de cele două state care au format România – au deja o istorie lungă, ce începe practic cu anii 1860. Aceste subiecte, alături de altele, au fost multă vreme ocolite de istorici, din motive de captivitate intelectuală, de autocolonizare ideologică, de lipsa libertății politice, implicit a celei academice, care ne-a afectat pentru mult timp. În ultimele decenii, mai mulți istorici s-au apropiat de aceste subiecte, în condițiile unei societăți libere, deschiderii arhivelor, posibilităților de a scrie, dezbate și comunica rezultatele cercetărilor în lucrări savante sau în mass-media.

Felul în care a fost organizat statul român, impunerea și apoi menținerea cu încrâncenare a unui model ultracentralist, cu luarea la București, într-un cerc restrâns, a tuturor deciziilor privind dezvoltarea, construirea infrastructurii rutiere și feroviare, a fortificațiilor, care urmau să apere doar Muntenia și Bucureștiul, toate acestea au avut consecințe majore asupra Moldovei încă de la sfârșitul secolului XIX. 

Lipsită de autonomie politică și administrativă, de capacitatea de a pondera excesele centrului, regiunea de la nord de Milcov a fost constant defavorizată în privința intereselor sale de dezvoltare. 

O parte însemnată a elitelor politice și intelectuale moldovenești a încercat să găsească soluții pentru restabilirea egalității de tratament a Moldovei în interiorul statului român. Sunt numeroase acțiuni în acest sens începând din anii 1860 și până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. 

În același timp, trebuie să precizez că necesitatea schimbării organizării administrative, a creării cadrului legislativ și organizatoric pentru autonomie locală, inclusiv a creării de regiuni au fost susținute nu doar de moldoveni înainte de 1918, ci și de politicieni și intelectuali din Muntenia. După 1918 curentul în favoarea autonomiilor locale, a constituirii nivelului intermediar în sistemul administrativ, și anume regiunea, a revenit cu putere pe scena publică, cu implicarea basarabenilor, bucovinenilor, ardelenilor și bănățenilor, care aveau experiențe istorice și de guvernare diferite.

Schimbarea a fost dificilă din motive diverse. Interesele pentru păstrarea unei organizări administrative care dezavantaja în primul rând regiunile considerate periferice au fost vizibile și extrem de puternice. Reformele au fost mereu greu acceptate când venea vorba de administrarea teritoriului și reprezentarea oamenilor, în mod deosebit de acceptarea existenței regiunilor sau de constituirea unor structuri administrative de acest tip. Excesiva concentrare a puterii, o marcă a ultracentralismul, a contribuit decisiv la fragilizarea democrației în România interbelică.

Împotriva a ceea ce astăzi numim regionalizare s-au situat grupuri politice, ideologice și birocratice, interese locale, inclusiv ale capitalei, grupuri economice și intelectuale. În pofida succesiunii unor regimuri politice diferite, de la firava democrație liberală interbelică la legionarism și apoi la comunism sau postcomunism în această privință lucrurile par să se fi cimentat. De altfel, rezistența la schimbare este o constantă în istoria noastră modernă.

– Ați scos în decembrie 2023 o carte: „Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României”. Voi discutați mult despre regionalizare și împărțirea administrativă a țării. Spuneți-mi vă rog, ceea ce avem noi acum din punct de vedere administrativ în România este funcțional? Mai simplu spus, care credeți că sunt marile probleme administrative şi teritoriale cu care ne confruntăm şi care blochează dezvoltarea României?
Alex Cohal: În cartea „Regionalizarea…” se arată că la România așa cum o vedem azi nu s-a ajuns dintr-o fatalitate. Proiecte de regionalizare au fost și în trecut, imediat după constituirea României moderne, după unirea de la 1859, ca răspuns la ultracentralism. După dimensiunea istorică, în carte mai avem regionalizarea tratată din perspectiva științelor politice, apoi din unghiul dreptului constituțional. Mai vin apoi contribuții de etnologie, economie, sociologie, sociolingvistică, geografie și istorie militară – toate atingând problematica raportării „localului” și „regionalului” moldovean la „național” și „unitar” român.

Precum sintagma „către un model…” din titlul cărții o spune, credem că nu se poate propune un model de guvernanță fără o cercetare științifică onestă și lipsită de partizanat a cauzelor pentru care România este un stat ultracentralizat. Credem că am atins o bună parte din problemă dar şi că mai sunt lucruri de cercetat, căci nu se pot aborda toate temele unei chestiuni atât de complexe în doar 300 de pagini. Recunoștința noastră merge la toți autorii din carte; aceștia au arătat pe lângă o bună cunoaștere științifică a domeniului şi curajul asumării propriilor idei, într-o atmosferă publică destul de apăsătoare dacă nu chiar ostilă dezbaterii. 

Când încercăm să răspundem la întrebarea „care sunt marile probleme administrative şi teritoriale cu care ne confruntăm” e bine să avem totuși într-un colț al minții ceea ce spuneam la început, faptul că cel mai prost scenariu pentru România e cel al unei reforme administrativ-teritoriale, dar fără regionalizare. Asta ar fi, în opinia noastră, un eșec. O reformă reală înseamnă și „best governance” și „self governance”.

Va trebui să aflăm configurația optimă a viitoarelor regiuni capabile să funcționeze eficient administrativ, economic, cultural etc., în interiorul României și al Europei. Dar va trebui să decidem odată și-odată care sunt puterile pe care statul central trebuie să le împartă cu regiunile, pe unele chiar să le confere acestora, pentru ca România să funcționeze realmente mai bine. Spre exemplu politicile culturale, cele din zona educației sau din economie, sunt în statele din Europa de Vest rezultatul unor negocieri permanente între stat și regiuni, iar din aceste negocieri câștigă toată lumea. La noi lipsește cadrul în care să putem avea aceste negocieri, lipsesc politicienii regionali și instituțiile regionale.

Exact pe această chestiune merită să insistăm mai mult, căci se vorbește mult de regionalizare dar de fapt mulți oameni, mai ales cei îmbibați de ultracentralism deviază discuția exclusiv spre zona tehnică a reformei administrativă, iar în cele din urmă în mintea publicului rămâne doar două idei: „cum comasăm județele?” și „vom economisi sau nu bani publici?”.

Nu e cazul să cădem la nesfârșit în această capcană… Discursul pe care politicienii îl alimentează în ultimii 20 de ani e acela al unei „regionalizări administrative”, și aici mă refer la ce s-a făcut în 1998 cu regiunile de dezvoltare (Nord-Est, Sud-Est ș.a.m.d.), care sunt niște forme fără fond și fără viitor. Pentru politicienii de la București și pentru acoliții lor de la nivel local e foarte comod, nici unii nici alții neavând vreun interes să înfrunte cele două discuții separate: una despre regionalizare, alta despre reforma administrativă. 

Noi am arătat în cartea „Regionalizarea…” că „buna guvernare” și „autoguvernarea” nu se exclud, dar că nu trebuie să se reducă, cum ar vrea politicienii și tehnicienii centraliști, prima parte (buna guvernare) reducându-se în capul multora la comasarea județelor. Există mai degrabă un tandem între cele două tipuri de reforme. 

Noi susținem că reforma administrativ-teritorială va fi eficientă în România doar dacă va merge împreună cu procesul de constituire politică a unui nivel intermediar între stat și județ, adică cu regionalizarea. Și da, noua reorganizare a statului, ca să fie efectivă și să producă efecte, trebuie să împuternicească regiunea cu puteri de decizie politică, cu dreptul de a alege singură ce investiții să facă în interiorul său, ce taxare regională să aplice, câți bani să dea în cercetare și cultură ș.a.m.d. (ceea ce în prezent „Regiunile de dezvoltare” nu pot face); pe de altă parte, reforma administrativ-teritorială înseamnă modificări în organizarea și delimitarea teritorială a subdiviziunilor administrative, cum ar fi județele sau regiunile cu scopul de a redistribui mai echitabil resursele, de a descentraliza puterea, de a  adapta comunitățile la provocările demografice și economice.

Asta va conduce la îmbunătățirea funcționării instituțiilor în teritoriu, dezvoltarea economiei și – nu mai puțin important, sau poate cel mai important în peisajul nostru – va fi o salutară injecție de încredere a cetățenilor în ei înșiși și în comunitățile lor. Credem că aducerea politicului, adică a interesului pentru cetate, pentru guvernare, cât  mai aproape de cetățeni, va fi un avantaj pentru cetățenii unei Românii regionalizate, deși ar fi de dorit ca cetățenii să se implice mai mult în viața comunitară mai mult decât o fac astăzi, indiferent de configurația statului.

Lipsa participării cetățenilor onești la viața politică lasă locul impostorilor și, mai grav, a extremiștilor și în ultimă instanță a dictatorilor, precum vedem astăzi în țări mai îndepărtate de noi dar și destul de aproape de noi. Putem fi îngrijorați de progresiva depolitizare a societății noastre, fenomen observat cu claritate la noi începând cu anii pandemiei de Covid, și care vine la pachet cu abuzul, mai mult sau mai puțin mascat, îndreptat asupra vocilor critice din instituții, universități, bresle.

Unii dintre cei ce se manifestă deschis împotriva regionalizării României profită de această semiparalizie civică combinată cu proverbiala fugă a românilor de politică în încercarea de a pune și mai apăsat ștampila „antisistem” pe regionalismul nostru, în condițiile în care, ca regionaliști, preocuparea noastră principală e funcționarea și reforma statului, ceea ce reprezintă orice altceva dar nu extremism, nu conspiraționism, nu anti-sistem.

Ca să sintetizez: inamicul regionalizării e respingerea politicii din viața noastră, una moștenită cultural și realimentată abil de politicieni. Adevărata capcană întinsă publicului larg de cei ce personifică viziunea centralistă este afirmația că „nu e nevoie de regionalizare (citește de nivelul politic), ajunge o bună reformă administrativ-teritorială”… Ei bine, evident că este necesară reforma administrativ-teritorială în România, nimeni, credem, nu se opune la asta; problema reală e că nu poți obține dezvoltare economică, nu poți avea dezvoltare durabilă, în prezența centralismului. 

Fără regionalizarea politică, care aduce putere de decizie în cadrul unor regiuni precum Moldova, Oltenia, dar și Muntenia, vom continua să avem un București de tip Dubai, două-trei orașe mai răsărite în timp ce restul țării va rămâne la mare distanță. 

În Occident, fiecare țară își calculează datele pe municipii, provincii, regiuni, apoi pe țară. Instituțiile statului român nu prezintă niciodată pe regiuni istorice date economice, demografice, datele autonomiei sau ale guvernanței locale, datele investițiilor de la bugetul de stat etc.;  aceste date se găsesc doar pe județe. De ce? Pentru că dacă ar oferi datele pe regiuni, lumea se va putea prinde de inechitatea la care sunt supuse Moldova, Oltenia sau alte regiuni, în favoarea Ilfovului.

Oricine poate face acest experiment: scrieți o cerere către Institutul Național de Statistică, în care cereți să vi se dea o situație oficială, la zi, a investițiilor din infrastructura rutieră, sau de cale ferată, din ultimii 20 de ani, în cele opt județe ale regiunii Moldova, de la Sud la Nord. Veți avea o surpriză…  Iată de ce regiunile trebuie să aibă cât mai repede putere de decizie și, evident, de control asupra destinului lor. 

Regionalizare, dar nu oricum

– Spuneți într-un studiu că „regiunile nu se pot trasa aiurea”. Care ar fi criteriile principale după care ar trebui să trasăm regiunile administrative? Care ar trebui să fie logica construcției teritoriale administrative a unei României moderne?
Alex Cohal: Răspunsul scurt este: logica e cea a dezbaterii și a negocierii. Dar nu putem face asta fără a defini obiectul de studiu, care e nu regiunea Moldova pusă într-o eprubetă de laborator, ci Moldova ca parte a României ultimului secol și jumătate. Și ce avem azi în România, ce avem azi în regiune? Ne uităm aproape hipnotizați cum cresc azi curentele extremiste. Dar de ce cresc? Ele cresc din cauza incapacității elitelor, culturale și politice, de a crea aderență la proiectul național, așa cum s-a constituit el în secolul al XIX-lea. Nu poți avea o reală aderență la acesta fără a pune în discuție, cu onestitate și fără pretenția de a deține adevărul absolut, fundamentele societății noastre și ale statului.

Fără a discuta despre național-comunism, despre ultranaționalism și rolul său negativ în contragerea încrederii în propriul teritoriu regional, nu mergem departe. De fapt mergem în extremisme, adică ori în apatia de altar, în care națiunea e perfectă și pizmașii de străini sunt mereu cauza înapoierii, și aici avem corolarul neolegionar la care asistăm azi în politică, ori… schimbăm de-a dreptul proiectul, căci ce e migrația românilor din anii din urmă dacă nu un „extremism”? Plecarea definitivă din regiune, deci din țară, e un gest extrem, a milioane de regionali moldoveni și deci de români, a căror aderență la proiectul național este fără niciun dubiu pusă sub semnul îndoielii. Ce poate fi mai extrem decât să-ți iei lumea în cap și să pleci cât mai departe?

Nu poți construi nimic, nu poți derula un proiect, fie el de afaceri sau de țară, fără adeziune, fără încredere. Pe scurt, credem că discuția despre regiuni, una lipsită de extremisme și de frici ultranaționaliste, ar putea oferi încredere cetățenilor, ar putea suplini lipsa acută, cronică de fapt, a dezangajării de la proiectul național. În același timp, deoarece regionalizarea nu este panaceul, avem nevoie evident de o reformă administrativ-teritorială, dar cel mai urgent este ca cetățenii să se implice în cât mai multe dintre activitățile asociative și politice, să iasă prin urmare din confortul vieții de familie pentru a înfrunta toate sectoarele publice, unde noi suntem cu foarte mult în urma țărilor prospere și civilizate. 

Împotriva unei astfel de derive, alimentată de partidele politice și de cei ce profită din încrengătura politicului, împotriva unei astfel de grave derive ne poziționăm noi, regionaliștii, care propunem o explorare serioasă, negociată, așezată, a modelului cel mai potrivit pentru regionalizarea României. Negocierea e cheia, iar toată activitatea noastră, ca MDM-iști, pleacă de la afirmarea deschisă a unor convingeri regionale dar și de la acceptarea ideii că democrația înseamnă negociere, în urma căreia deciziile să fie asumate cu adevărat de cetățeni, în cunoștință de cauză.

Un bun proiect de regionalizare corelat cu o reformă administrativ-teritorială nu trebuie să fie decis într-o săptămână într-un birou guvernamental din București. La discuții și apoi la luarea deciziei trebuie să participe vreme de câțiva ani reprezentanți ai multor părți din societatea noastră, lumea universitară, lumea afacerilor, cea culturală în sens larg, și – firește – clasa politică, așa cum este ea. Implementarea oricărui model de regionalizare trebuie să reprezinte în sensul cel mai amplu societatea românească, nu numai interesele unui oraș, ale unei regiuni sau ale unui redus grup de interesați. În două mandate legislative acest lucru este posibil.

Citește și: Interviu: Ce vor moldovenii? „Dezvoltarea se oprește acolo unde se opresc autostrăzile. Autostrada Unirii, dintre Iași și Târgu Mureș, este șansa Moldovei, conexiunea ei directă cu Vestul”

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro