Maior român, participant la șase misiuni NATO în Afganistan: ”E o altă lume, un alt stil de viaţă, dar deja m-am familiarizat cu tradiţiile lor”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un maior botoșănean, care a adunat şase misiuni internaţionale în Afganistan sub egida NATO, a vorbit despre ce l-a impresionat cel mai mult în carieră.
Maiorul botoşănean Sorin Ciobanu susţine că unele dintre cele mai impresionante lucruri învăţate în misiuni sunt diferenţele uriaşe de cultură şi valoarea lucrurilor, pentru că un copil afgan e fericit când primeşte un creion, iar acasă copiii se mulţumesc doar cu telefoane de ultimă generaţie.
- Ce v-a determinat să îmbrăcaţi haina militară?
Sorin Ciobanu: - Provin dintr-o familie de militari, atât tatăl meu, cât şi bunicul patern fiind angajaţi ai Ministerului Apărării. Bunicul a luptat în al Doilea Război Mondial, în munţii Tatra din fosta Cehoslovacie şi îmi tot povestea prin ce a trecut. Apoi şi tata a îmbrăcat uniforma militară, lucrând la vechii grăniceri. Încă de mic am bătut toată frontiera, trecând prin toate pichetele şi a început să-mi placă, neştiind la acel moment ce îmi va aduce viitorul. Am urmat Liceul Militar de la Câmpulung Moldovenesc, o perioadă destul de grea, pentru că, fiind singur la părinţi, eram obişnuit să mi se ofere totul, dar acea perioadă avea să-mi netezească drumul. Am absolvit Academia Forţelor Terestre, iar doi ani am fost la o unitate din Focşani, după care am venit la Botoşani, unde am lucrat până anul acesta, transferul la Iaşi venind după ultima misiune din Afganistan, dar, sincer să fiu, nu mă văd făcând altceva.
- Ce v-a motivat totuşi să plecaţi în atâtea misiuni?
- În 2004, când a fost prima experienţă în Afganistan, am plecat din curiozitate, din nevoia de a cunoaşte şi o altă lume. Eram tânăr ofiţer locotenent şi am vrut să văd ce se întâmplă acolo. Între timp, am trecut prin toate stadiile - comandant pluton, comandant companie, locţiitor comandant, iar această ultimă misiune din martie a fost o provocare, pentru că am vrut să fiu comandantul unui detaşament românesc în Afganistan să văd care sunt priorităţile, iar acestea s-au schimbat total faţă de cele din trecut, pentru că, dacă înainte mă gândeam la mine, ţelul fiind să mă întorc cu bine acasă şi să-mi văd familia, prietenii, colegii, acum a trebuit să mă gândesc la toţi oamenii, să mă întorc cu bine cu ei acasă. A fost o provocare. Acum, prietenii glumesc pe seama faptului că am fost doar în Afganistan şi mă întreabă dacă nu cumva am şi o a doua familie acolo. În niciun caz nu poate fi vorba de aşa ceva, pentru că diferenţele culturale reprezintă o barieră prea mare pentru noi.
- Cum a reacţionat familia?
- Ştiţi, am plecat în Afganistan din dorinţa de a mă face util, din dorinţa de a pune în valoare experienţele acumulate, din nevoia de a demonstra că şi militarii români sunt la acelaşi nivel cu militarii NATO. La început soţiei i-a fost teamă. Chiar era însărcinată cu fetiţa şi nu ar fi vrut să plec, pentru că ne-am fi descurcat şi aici cu salariile pe care le aveam, dar am beneficiat de suportul familiei, iar acest lucru a însemnat enorm pentru mine. Acum s-a obişnuit şi soţia cu misiunile şi mă întreabă doar atât - «Ce faci? Iar pleci?».
- Ce înseamnă Afganistanul pentru tine?
- E o altă lume, un alt stil de viaţă, dar deja m-am familiarizat cu tradiţiile lor, cu cutumele lor, cu tot ce înseamnă cultura lor şi am înţeles că ceea ce contează cel mai mult este să fii acceptat de ei ca un musafir, ca un partener, nicidecum ca un militar. Prima dată am încercat să fac acea legătură spirituală cu ei, cu cei din armata afgană, cu poliţia afgană, după care am intrat pe probleme de specialitate. Cert este că acolo e o altă climă. În timpul verii, temperaturile ajung până la 50 de grade, iar solul e format din pietre acoperite cu un strat gros de colb de aproape 30 de centimetri. Sunt şi zone cu nisip.
- Acomodarea a fost grea?
- Pentru mine personal, nu, pentru că în Kandahar am fost de trei ori şi cunosc de acum baza, terenul din jur, dar pentru cei aflaţi la prima misiune problema este aclimatizarea, pentru că inclusiv presiunea atmosferică diferă, iar praful îţi creează un anumit disconfort. Trecând peste barierele de aclimatizare, totul ţine de tact, de diplomaţie, pentru că atunci când pleci în misiune eşti deja familiarizat cu ceea ce trebuie să faci şi chiar eşti încărcat psihologic.
- A fost riscant?
- Am simţit de multe ori că viaţa mea este în pericol, din diferite motive. Pe 7 mai, când România a pierdut alţi doi bravi militari din forţele speciale, îi ştiam pe acei oameni. Cu vreo două-trei zile înainte chiar stătusem de vorbă cu ei pentru că ne pregătiseră inclusiv pe noi cu anumite probleme specifice. Deci pericole există la tot pasul, dar pericole există şi aici, sub altă formă.
- Dar ce pericole predomină? Există schimburi de focuri zilnice? Populaţia acceptă prezenţa forţelor internaţionale?
- Populaţia acceptă, pentru că, la drept vorbind, forţele NATO au adus pacea în zonă. Nu a fost simplu la început, pentru că toţi priveau militarii ca pe nişte invadatori. Am demonstrat, prin construirea şcolilor, prin refacerea spitalelor, chiar a locuinţelor lor, că suntem acolo ca să-i ajutăm. Sunt oamenii săraci, pentru că ei, în momentul de faţă, sunt în anul 1396 şi, la drept vorbind, trăiesc exact ca în acele timpuri. Iar pericole sunt multiple - pornind de la accidente de circulaţie şi terminând cu oamenii care sunt ostili prin construcţia lor. Ei au alte priorităţi în vaiţă, iar pentru ei viaţa este ceva relativ.
- Cum reacţionează totuşi oamenii?
- Civilii sunt organizaţi încă pe triburi, iar elderul este şeful satului. El este cel care decide ce se întâmplă în satul lui şi în tribul lui. Este liderul informal, de care toată populaţia ascultă. Uneori, deciziile acelui elder sunt mult mai importante şi mult mai strict respectate de toată lumea. Am dus rechizite la şcoli, am asigurat ajutor sanitar, i-am ajutat în construcţii, dar de fiecare dată decizia finală o luau ei, pentru că noi veneam doar cu propuneri. Iar ei au apreciat asta, pentru că au văzut că tot ceea ce facem a adus lucruri benefice societăţii lor. S-a lucrat, dacă vreţi, step by step.
- Dar acum scopul misiunilor s-a modificat?
- Ultima misiune a fost de consiliere şi instruire a militarilor afgani şi a poliţiei afgane, dar trebuie spus că în trecut s-au pus bazele acestei relaţii cu populaţia civilă, prin intermediul militarilor afgani. Acum încercăm să-i facem să înţeleagă pe cei din poliţia şi armata afgană că ei sunt cei care trebuie să-şi preia misiunile, când militarii NATO se vor retrage.
- Dar nu există ostilitate şi în aceste structuri?
- Afganii sunt nişte oameni extrem de orgolioşi şi privesc cu ostilitate orice străin care le intră în casă, dar s-a lucrat enorm pe constuirea acestei relaţii de încredere şi de respect. Acum s-a trecut la organizarea acţiunilor în comun, acţiuni de menţinere a păcii, acţiuni umanitare. Se merge efectiv umăr la umăr, pentru a-i învăţa să ia decizii şi să conducă o misiune. Au fost militari care au încercat să-şi impună punctul de vedere în mod „impetuos”, dar evităm să generăm conflicte. De regulă, ei sunt cei care decid, iar la întoarcerea în bază discutăm amical şi le spunem cum am fi acţionat noi. Au existat şi momente în care nu am fost de acord cu tot ce au făcut ei, dar nu am încercat să le schimb modul de gândire brutal, ci dându-le exemple.
- Şi cum ne văd ei?
- Dacă reuşeşti să le arăţi că ceea ce faci este spre binele lor, îi câştigi pe viaţă. Am avut plăcuta surpriză să mă întâlnesc cu unii militari afgani pe care i-am instruit în Germania, la Hohenfels şi care m-au luat de mână. La ei, acesta este gestul prin care îşi manifestă încrederea deplină. Pentru europeni a fost un şoc să mă vadă în această postură, dar pentru mine a însemnat enorm. La fel, am avut militari afgani care mi-au sărit în braţe atunci când m-au văzut întors în bază. Noi, românii, suntem nişte oameni sufletişti, care ştim să creăm nişte relaţii, şi ei s-au convins de acest lucru şi chiar apreciază. Inclusiv pe linie religioasă, noi le respectăm toate tradiţiile şi au fost curioşi să vadă cum e o sărbătoare românească. Acum, la ultima misiune am prins sărbătorile pascale şi i-am chemat să vadă. Am mâncat cozonac şi pască şi am ciocnit ouă roşii împreună.
- Aţi petrecut peste trei ani şi jumătate în Afganistan, dar ce a fost cel mai greu pentru dumneavoastră?
- Cel mai greu? Depărtarea de familie, de casă. Asta a fost apăsarea cea mai mare. Avantajul nostru este că acum ţinem legătura cu familia prin internet, pentru că în bază avem toate facilităţile necesare. La ultima misiune îmi întrebam fetiţa cum a fost la şcoală, iar ea mă ruga să o ajut să rezolve problemele. Atu-ul meu cred, însă, că a fost ambiţia. Am vrut să îmi demonstrez mie - poate sunt egoist spunând asta - că pot face faţă cu brio la toate cerinţele. Obişnuindu-mă, a devenit ceva normal. Asta îmi demonstrează că am devenit un militar profesionist.
- Aţi fi dispus să încercaţi o nouă experienţă de acest gen?
- Cu siguranţă, dacă ar fi să primesc un ordin, vă garantez că sunt pregătit să plec în mai puţin de două ore. În cele două ore aş discuta şi cu familia şi le-aş spune că plec din nou.
- Dar ce v-a marcat cel mai mult în aceste misiuni?
- Dacă m-a marcat ceva a fost un singur lucru - senzaţia că am lăsat ceva în urmă, ceva util, ceva care ajută societatea. Văzând copiii cum pleacă de mânuţă la şcoală, cu ghiozdanele oferite de NATO în spate, am înţeles că am oferit un viitor mai bun unor oameni. Şi m-a marcat fiindcă am făcut comparaţia cu cei de acasă, care, dacă nu au tableta sau telefonul de ultimă generaţie, nu sunt mulţumiţi. Copiii ăia din Afganistan se bucurau la un creion, la nişte lucruri pe care noi le-am lăsat demult în urmă.
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
