Mascaroanele, fețele misterioase cioplite pe clădiri din București. Harta care indică unde se află: „Majoritatea sălășluiesc în centrul orașului”

Coautor al jurnalului de călătorie DUSÎNTORS

Am stat de vorbă cu el despre modul în care a ajuns să observe aceste detalii ale arhitecturii vechi și miza pe care o are, cât și despre relația lui complicată cu orașul.

Mihai Barbu are 45 de ani, s-a născut și a crescut în Petrila, județul Hunedoara, iar la 18 ani s-a mutat la București, unde a venit pentru a urma facultatea de jurnalism.

Este fotojurnalist freelance și co-autor al volumului DUSÎNTORS, o carte-concept de jurnal de călătorie, realizată împreună cu fiul său, Vladimir. Volumul reunește două jurnale distincte: unul al lui Mihai, despre călătoria sa din 2009 din România până în Mongolia, și unul al lui Vladimir, care parcurge aproape același traseu în 2017, alături de părinții săi, din perspectiva unui copil de 6 ani.

Cele două jurnale se completează reciproc, și oferă două moduri diferite de a privi aceeași destinație și două etape distincte ale vieții de familie.

În paralel cu munca lui, Mihai Barbu a dezvoltat o relație îndelungată și complicată cu Bucureștiul, oraș în care locuiește de peste două decenii. „N-am început chiar cu dreptul și Bucureștiul nu mi-a plăcut, încă de la prima întâlnire. Era urât, cenușiu, plin de oameni stresați, speriați și abătuți. Deși arăta mult mai groaznic decât acum, Gara de Nord era locul meu preferat din oraș, pentru simplul fapt că de acolo plecam spre Petrila”, spune el pentru Libertatea.

Mascaroanele, fețele misterioase cioplite pe clădiri din București. Harta care indică unde se află: „Majoritatea sălășluiesc în centrul orașului” — Mihai Barbu

„Rolul meu, ca fotograf, e destul de mic, comparat cu rolul de detectiv”

Odată cu trecerea anilor și cu mutarea lui în centrul Capitalei, alături de plimbări, tururi ghidate și participări la diverse evenimente, Mihai a început să observe detalii ale arhitecturii vechi, rămase adesea ascunse privirii grăbite.

Așa a descoperit „mascaroane”, ornamente în formă de față, de obicei umană, uneori înfricoșătoare sau himerică, care avea la început funcția de a înfricoșa spiritele rele; conceptul a fost ulterior adaptat pentru a deveni un element pur decorativ, iar cele mai recente stiluri arhitecturale care au folosit adesea mascaroane au fost Beaux Arts și Art Nouveau.

Fascinat de prezența lor discretă și de faptul că multe dintre ele riscă să dispară, Mihai Barbu a început să le fotografieze și să le inventarieze, cu sprijinul partenerei sale de viață, Oana Leulescu.

În urma acestui demers, Mihai a lansat „Faces of Bucharest”, un proiect fotografic cu valoare personală și documentară, care urmărește identificarea și arhivarea a cât mai multor astfel de chipuri, martori ai transformărilor orașului.

„Vechiul București m-a fascinat mereu. Aș da orice să pot petrece măcar o oră în Bucureștiul ante și interbelic. Locuiesc de ceva vreme mai aproape de centru și plimbările prin inima orașului, unde sălășluiesc majoritatea mascaroanelor, au ajutat la observarea lor. Apoi au mai fost câteva tururi ghidate și, gata, m-am îndrăgostit”, a explicat el.

Fotograful rămâne fascinat de aceste fețe, iar scopul său este să le adune pe toate la un loc. „Harta la care lucrez, parte din proiect, sper să folosească multora, chiar dacă doar ca simplu motiv de a ieși din casă.

Proiectul este mai degrabă unul documentar și mai puțin unul fotografic, deși implică fotografie. Doar că rolul meu, ca fotograf, e destul de mic, comparat cu rolul de detectiv”, după cum precizează.

Pentru Barbu, mascaroanele reprezintă un mister, chiar dacă înțelege rolul lor în arhitectura unei clădiri.

Dar de ce fiecare mascaron e acolo unde e? Ce reprezintă, ce-o fi fost în mintea proprietarului când a zis «Da, d-ăsta vreau!»? Sunt unii reprezentări ale proprietarilor, ale copiilor lor? Nu știu unde aș putea să caut răspunsurile astea. Și parcă-mi place mai mult să nu știu, că asta lasă loc de imaginat. Și mi-ar plăcea ca nici voi să nu știți mare lucru despre fețele sculptate, și să începeți să vă întrebați”, spune el.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 5

„Cred în importanța documentară a proiectului”

Întrebat cum funcționează mai exact procesul de lucru, Mihai a povestit că petrece destul de mult timp pe Google Street View, se plimbă virtual prin diferite colțuri ale Bucureștiului, apoi își face un plan de explorat, astfel încât să acopere cât mai multe străzi.

Ulterior, când timpul și vremea îi permit, iese în căutarea lor, nu fără a pune telefonul să înregistreze un track GPS, astfel încât să marcheze pe hartă zonele în care a fost. „Sunt din fire un tip nostalgic, pentru care vremurile bune se termină ieri. Mascaroanele mă fac să zâmbesc și să visez la timpurile când Bucureștiul era un loc mult mai frumos, după standardele mele, deși probabil că și atunci avea părțile lui urâte”, adaugă fotograful.

Apropo de cum vizualizează orașul din prezent, Mihai menționează că s-a schimbat și în bine și în rău, în timp ce-l consideră mult mai sigur decât era pe vremea în care s-a mutat aici. Cu privire la proiectul său personal, simte că a fost sortit să înceapă prea târziu, oricând ar fi început.

„Există un număr foarte mare de clădiri cu mascaroane care sunt ori abandonate, ori renovate prost, ori de-a dreptul dispărute. De asta cred în importanța documentară a acestui proiect”.

„Faces of Bucharest” poate fi și un apel la a fi mai prezenți atunci când mergem pe stradă, un soi de încurajare să privim mai cu interes și curiozitate ce avem în jur. Mihai recunoaște că și lui i-a schimbat modul în care privește orașul.

„Spuneam mai devreme că oamenii din București sunt abătuți. E în firea omului abătut să nu prea ridice privirea. Și cred că odată ce conștientizăm că sunt mari șanse ca un chip de piatră să se holbeze la noi în timp ce mergem pe stradă, am putea să ne holbăm și noi la el. Și tot ce e nevoie e să ne uităm (și) în sus.”

„Nu sunt puține dățile când două perechi de ochi nu sunt suficiente pentru a găsi un mascaron”

Lucrează deja de câteva luni bune la documentarea acestor elemente decorative din Capitală și adoră modul în care mascaroanele se ascund. „Nu sunt puține dățile când două perechi de ochi nu sunt suficiente pentru a găsi un mascaron. Clădirea lipită de cea în care locuiesc are două mascaroane, inventariate în proiect acum luni de zile, bine-mersi. Recent, în timp ce așteptam un taxi în fața scării, l-am observat pe un al treilea. Nu e mic, nu e ascuns, doar că, uitându-mă de sute de ori la clădire, nu știu cum, dar mi-a scăpat”, povestește el.

Chiar dacă relația pe care o are cu Bucureștiul este una complicată, Mihai crede că istoria lui este importantă și ar trebuie să ne preocupe pe toți. „N-ar fi păcat ca mascaroanele Bucureștiului, peste ani, să mai poată fi văzute doar în proiectul «Faces of Bucharest»?”.

L-am întrebat și ce lucruri îl frustrează, dar îi dau și speranță la oraș, cât și la oamenii care-l locuiesc, iar fotograful a spus: „Mi-ar plăcea să nu se mai dărâme, ci să se recondiționeze, și văd, spre bucuria mea, destule exemple recente că se poate. Mi-ar plăcea ca oamenii să fie mai relaxați, dar știu că stresul merge mână în mână cu fiecare mare oraș”.

Barbu recunoaște că mai are mult de alergat pe străzile urbei în căutarea tuturor mascaroanelor, deși gândul despre o carte și o expoziție sunt în mintea lui, ca finalitate a proiectului. Până una alta, așa cum mărturisește, s-ar bucura ca oamenii să observe fețele astea ascunde.

„Mi-ar plăcea să le caute și, de ce nu, poate chiar să participe la acest proiect și să mă atenționeze când mi-a scăpat ceva, pentru că nu va fi niciodată complet. A, și să nu uit, cea mai aprigă fantezie a mea: mascaroane sunt și în case, nu doar în exteriorul lor. Mi-ar plăcea gigantic să am acces la ele, la cât mai multe dintre ele”, concluzionează el.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE