Curajoase, nonconformiste, lipsite de prejudecati, au reusit sa se afirme in meserii care traditional reveneau barbatilor. Au demontat canoanele ce plasau femeia la cratita, au infruntat ostilitatea colegilor, au contrazis prezicerile pesimistilor si nu au esuat. Au ramas sensibile, dar indarjite. Am reusit sa adunam amintiri de la prima femeie anatomist si chirurg din Romania, prima femeie inginer silvic din Europa, prima femeie care a condus un tanc, prima specialista in heraldica si de la singurele supravietoare ale celui de-al doilea razboi mondial care au pilotat avioane.
Aurora Gruescu, prima femeie inginer silvic, nu numai din Romania, dar si din lume, a avut de infruntat in timpul facultatii prejudecatile puternice ale colegilor care nu intelegeau cum o femeie are o asemenea pasiune. Hotararea de a urma silvicultura a starnit mirare si printre rude. Toti o voiau medicinista sau, daca nu, la politehnica, si ca sa-i impace a dat la amandoua si a intrat. Gandul insa i-a ramas la silvicultura si, cand a luat examenul de admitere – era singura printre 130 de baieti, iar asta se intampla in 1933 – decanul a atentionat-o ca cel mai potrivit pentru o fata, atat de tanara, este chimia industriala, nicidecum silvicultura. Nu se cadea sa mearga prin paduri, sa manance cu padurarii, sa indure frigul, i-a spus, sperand ca se va razgandi. Dar hotararea fusese luata. Influentati de decan, colegii refuzau sa-i vorbeasca, o marginalizau, dar, cu timpul, dupa ce s-a maritat, au capatat o atitudine mai pozitiva, trecand de la ostilitate la indiferenta. „Doi ani nu mi-a vorbit colegul meu de banca, zicea ca n-are ce sa discute cu o fata despre probleme care sunt ale barbatilor. Atunci, prejudecatile se manifestau foarte puternic si printre intelectuali. De-abia cand am avut primul post la Casa Padurilor Statului am simtit ca sunt tratata altfel, desi aveam un salariu mai mic decat o pensie. Ma ocupam de combaterea daunatorilor, impaduriri si protectia padurilor. M-am dedicat meseriei cu tot sufletul”, ne spune Aurora Gruescu. Acum, la 87 de ani, isi traieste viata de pensionara in Busteni, unde are o casuta si se bucura de aerul muntilor.
Maria Antoaneta Ciochirca a cunoscut de mica secretele chirurgiei, ajutata de ustensilele din bucatarie. „De fiecare data cand ai mei taiau o pasare din curte, o luam in primire si o disecam sa vad daca are organele in ordine. Tot timpul spuneam ca ma voi face doctor care taie, lucru care era tratat ca o gluma. Cand mama mea s-a imbolnavit, am dorit din tot sufletul ca eu sa fiu aceea care sa o ajut si am dat la medicina. In 1956, cand am intrat, aveam 16 ani (atunci liceul era de 10 clase), eram singura femeie intr-o grupa de 35 de baieti. Imi amintesc cum doctorul Juvara m-a intrebat: „Marie, tu ce dracu cauti aici, n-ai auzit ca femeile sunt bune la pat si la cratita?”. Si atunci i-am zis: „Stiti ce, domnule profesor, eu nu sunt buna nici in pat, nici in cratita, asa ca m-am gandit sa incerc in chirugie”. Dincolo de faza amuzanta, am simtit ca toti ma vor urmari. Si prima operatie, o hernie fesiera, am facut-o avand in spate zeci de perechi de ochi, dar, desi nu am fost deloc in largul meu, m-am descurcat. De-a lungul timpului am mai trecut prin intamplari de genul „nu vreau sa ma opereze o femeie”. Cea mai ilara poveste s-a petrecut la spitalul de urgenta, cand au fost adusi in operatie doi barbati, un macelar cu bani si un amarat de pe strada. Cand a vazut macelarul ca ma apropii de el, mi-a spus imediat ca a aranjat cu un doctor celebru sa-l opereze. M-am cam necajit, pentru ca il pregatisem si eram gata sa-i fac operatia. Atunci m-am ocupat de amaratul care se accidentase pe strada. Urmarea a fost ca omul meu a plecat din spital bine-mersi, iar macelarului a inceput sa-i supureze operatia si a facut alte complicatii”.
O intalnire cu baroneasa Lydia Lovendal Papae, o femeie de o distinctie rar intalnita, este o adevarata placere. Baroneasa cu radacini danezo-norvegiene a fost prima femeie care s-a specializat in heraldica si a participat la numeroase congrese unde se descifrau blazoanele caselor domnitoare si genealogia. Pasiunea pentru aceste discipline ale istoriei a fost declansata de curiozitatea de a-si cunoaste stramosii. Dupa 20 de ani de cautari prin bibliotecile lumii, a descoperit ca tatal ei, care era descendent al imparatului Frederik al III-lea al Norvegiei si Suediei, are si sange romanesc. Momentul in care a aflat ca este romanca a fost redat intr-o poveste pe care a scris-o in amintirea acelei clipe.
„Noi intotdeauna am fost romani cu sufletul. Tata, George Lovendal, care s-a nascut in Sankt Petersburg si a ajuns in Romania pe cand era foarte tanar, a pictat sute de tarani romani. As vrea sa infiintez un muzeu, unde sa fie expuse toate cele 500 de picturi pe care am reusit cu greu sa le rascumpar, din cele peste 2.000 pe care le-a facut, dar nu am primit nici un sprijin din partea autoritatilor romane, ci doar promisiuni”. Baroneasa Lydia spune ca fiecare ar trebui sa-si cunoasca radacinile daca vrea sa se cunoasca pe sine. „Pentru cei cu titluri nobiliare, arborele genealogic se reconstituie mai usor, pentru ca exista mai multe dovezi scrise, date istorice. Eu am descoperit, de exemplu, ca am si sange polonez, rusesc, unguresc, italian, englezesc. Daca vrei sa vezi Europa, te uiti la mine”, spune, razand, ultima descendenta a baronului Lovendal.
Pentru ca a studiat mult heraldica si genealogia, Lydia „te citeste” acum din prima, asa ca iti poate spune dupa cateva cuvinte de unde te tragi si ce sange ti-ar putea curge prin vine.
Amintirile din tinerete ale Elenei Laslu Raicea, o femeie de afaceri cocheta, nu sunt foarte indepartate. Specialist in tancuri si blindate dupa absolvirea Academiei Militare, s-a intrecut cu barbatii „pe senile”. La sfarsitul anilor ‘70 era singura femeie care se putea lauda ca a condus un tanc. „Senzatia este foarte placuta intr-un asemenea vehicul. In primul rand trebuie sa fii foarte subtirica sa intri in el, daca esti putin mai plinuta n-ai nici o sansa. Pentru ca este foarte mic pe inaltime, pozitia de condus este lasat pe spate, putin cam stanjenitoare, pana te obisnuiesti. Este usor sa-l conduci, te simti ca intr-o barca. Singurul vehicul pe care nu l-am condus este excavatorul, in rest toate mi-au trecut prin mana, tractorul, transportorul blindat. Si ca soferita de masina mica m-am considerat intotdeauna foarte buna, foarte prudenta. Tancul se conduce mai usor decat o masina. In timpul facultatii m-a atras foarte mult munca de cercetare si am contribuit la executarea unui tip modern de tanc, care mai exista si acum”. Povestile Elenei sunt ascultate cu uimire, mai ales cand interlocutorii sunt barbati.
Sunt numite supravietuitoarele „escadrilei albe”. Participante la cel de-al doilea razboi mondial, Mariana Dragescu si Stela Hutan Palade au facut transporturi sanitare, cu avioane usoare. Au trecut prin zilele negre ale razboiului, transportand raniti in spatele frontului, cu avionul. Viata a sute de oameni a depins de ele.
„Erau raniti foarte grav pe care ii transportam la spitale si trebuia sa ne miscam foarte repede. Odata, unul dintre bolnavii pe care ii transportam a intrebat „cine mana avionul” si, cand a auzit ca e o femeie, i s-a facut rau. Cand a coborat din avion si m-a vazut, mi-a sarutat mana ca l-am adus cu bine”, isi aminteste Mariana Dragescu.
Prin aceleasi intamplari a trecut si colega ei. „Incapatanat, ranitul a refuzat sa fie urcat in avion. A trebuit sa se prefaca un alt barbat ca se duce la mansa ca sa-l convinga ca nu eu voi conduce avionul”, ne spune Stela Hutan Palade. La 21 de ani a inceput planorismul si, pentru ca era minora (atunci se intra in majorat la 21 ani), a avut nevoie de o aprobare de la mama ei. „Cand a auzit saraca maica-mea ce vreau sa fac s-a mirat, dar nu mi-a interzis, caci si ea a fost o sportiva, mergea cu bicicleta, ceea ce pe timpurile ei insemna o mare indrazneala”. Mariana Dragescu s-a hotarat sa devina pilot la 23 de ani, adica in 1935. „In scoala eram singura fata, dar atunci ajungeai sa pilotezi daca erai foarte bun, lucru pe care l-am demonstrat. Am adunat 2.200 ore de zbor pana in 1945. Niciodata nu am avut probleme cu avioanele pe care le-am pilotat, erau foarte bune, de fabricatie poloneza. Am participat in razboi la campania Odesa, Stalingrad, Crimeea, Slovacia si pot sa spun ca am scapat cu viata si datorita norocului. O singura data am ajuns la sol cu aripile avionului ciuruite de gloante”. Mariana Dragescu traieste acum dintr-o pensie modesta, mai ia ceva si de la veteranii de razboi (hazliu este ca aici apare in evidenta cu grad terestru!), dar nu-si doreste mai mult decat sanatate. Multumirea ei sta in zecile de diplome primite de-a lungul vietii in care curajul i-a fost elogiat de toata lumea.
Maria Antoaneta Ciochirca, presedinta Asociatiei Nationale a Femeilor cu Diploma Universitara din Romania, a terminat o carte despre 250 de femei de exceptie din Romania, care au fost adevarate revolutionare la vremea lor prin ceea ce au facut. Pe sase dintre ele vi le prezentam si noi. Deocamdata, lucrarea n-a aparut pentru ca nu s-a gasit nici un sponsor interesat in popularizarea atator femei de exceptie. „Avem date concrete despre activitatea lor si nimeni nu poate contesta ca romancele noastre nu au fost adevarate pioniere in munca lor. Eu cred ca am avut cele mai curajoase femei si nici o tara nu se poate mandri cu atat de multe performante feminine”, ne-a spus presedinta ANFDUR.

VIDEO Giovanni Becali și cafelele de 100 lei » „Recent s-a întâmplat. A îmbătrânit, dar tot stilul ăla bagabonțesc îl are”
GSP.RO

VIDEO Giovanni Becali și cafelele de 100 lei » „Recent s-a întâmplat. A îmbătrânit, dar tot stilul ăla bagabonțesc îl are”

Horoscop 13 noiembrie 2019. Risc de neînțelegeri pentru Tauri
HOROSCOP

Horoscop 13 noiembrie 2019. Risc de neînțelegeri pentru Tauri