Povești din „Țara Aurului”, dezvăluite de CIA. Cum finanțau bogățiile românești spionajul Uniunii Sovietice în țările occidentale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
România a fost, de-a lungul istoriei, unul dintre cei mai importanți producători de aur din lume. Într-un clasament la nivel mondial, România a ocupat locul al V-lea, după Africa de Sud, Canada, Statele Unite și Australia.
Cuprins:
2.000 de tone de aur extrase pe actualul teritoriu al României
Estimările arată că din subsolul teritoriului care aparține în prezent României a fost extrasă cantitatea de circa 2.000 de tone de aur. Cele mai mari cantități sunt atribuite perioadei Imperiului Austro-Ungar (1492-1918) - 27%, Evului Mediu (1270-1492) - 24% și perioadei moderne, respectiv după Primul Război Mondial - 25%.
Estimările includ și Transilvania, unde au fost și sunt cele mai mari zăcăminte, regiune care aparține României doar după anul 1918. Pe teritoriul țării, se cunosc, în prezent, potrivit Institutului Geologic Român, 140 de zăcăminte, mai mari sau mai mici, de aur. Cele mai multe dintre acestea sunt în relație cu magmatitele neogene din sudul Munților Apuseni și din Carpații Orientali.
Cea mai importantă zonă auriferă a țării este cea din Munții Metaliferi, respectiv sudul Apusenilor, cunoscută metaforic și sub numele de „Patrulaterul Aurifer”. Teritoriul este delimitat (imaginar) de orașele Deva, Brad, Baia de Arieș și Zlatna.
Patrulaterul cuprinde minele din zona Roșia Montană - Bucium, Baia de Arieș, Almaș - Stănija și Brad - Săcărâmb, care au livrat peste 90% din cantitățile de metale prețioase, îndeosebi aur și argint, exploatate în România. Din punct de vedere mineralogic, aurul nativ din zonă este cunoscut și prin conținutul său ridicat de argint. Niciuna dintre exploatările miniere care au funcționat aici nu mai are activitate de 20 de ani. Toate s-au închis în perioada 2005 - 2006, când se puneau „bazele” proiectului privat de la Roșia Montană, care, în final, a eșuat.
Mineri exploatați pentru aurul cerut la Moscova
Bogăția în aur a României a atras de-a lungul istoriei nenumărați actori statali. Una dintre cele mai importante acțiuni de jefuire a metalelor prețioase din subsolul țării a avut loc în primii ani ai perioadei comuniste, după 1945.
Timp de aproape 10 ani, prin intermediul unor societăți mixte denumite Sovrom, Rusia a exploatat întreaga industrie și agricultură românească. Zona Munților Apuseni era împânzită de ingineri sovietici care căutau bogățiile din subsolul României. Dintre bunurile care au luat drumul Uniunii Sovietice nu au lipsit nici metalele prețioase.
În perioada respectivă, aproape întreaga cantitate de aur și argint extrasă era trimisă la Moscova. În lipsa unor date centralizate de autoritățile române din perioada respectivă, știri despre această situație apar în informările pe care spionii Agenției Centrale de Informații (CIA) a SUA le trimiteau la Washington.
Astfel, dintr-o informare din anul 1952, desecretizată, aflăm că „întreaga producție anuală de metale prețioase a României, circa două tone de aur și opt tone de argint, este trimisă în Uniunea Sovietică”. Americanii susțineau că, cel mai probabil, aurul furat din România acoperea, în parte, cheltuielile cu activitățile de spionaj pe care rușii le derulau în țările occidentale.
„Minele de aur și argint sunt în Baia Mare și în Munții Apuseni, regiuni din Transilvania. Noua companie Sovrommetal cere minerilor să muncească 12 ore pe zi, în loc de opt. În septembrie 1950, mai mult de 2.000 de locuitori din zonele miniere au fost recrutați în mod forțat pentru a lucra în mine”, susținea CIA în documentul datat 31 mai 1951.
CIA: „Trupe sovietice sunt staționate în apropierea minelor”
O informare similară a fost transmisă și în 11 februarie 1953: „Întreaga producție de aur și argint a României din primele 11 luni ale anului 1952 a fost transferată în Uniunea Sovietică, fără compensație. Cantitatea a fost de două tone de aur și opt tone de argint. S-a raportat că această cantitate de metale prețioase acoperă cheltuielile spionajului Cominform și ale propagandei în țările vestice”.
Americanii susțineau că aurul era obținut tot la Baia Mare și în zona Munților Apuseni, iar muncitorii erau exploatați prin muncă suplimentară pentru a îndeplini planul de producție.
„Minerii sunt tratați prost și ținuți departe de populația locală. Trupe sovietice sunt staționate în apropierea minelor”, se mai afirma în informarea CIA. Activitatea sovromurilor a fost întreruptă în perioada 1954 - 1956, când România s-a angajat să răscumpere partea rușilor din aceste societăți mixte.
După instalarea regimului comunist, rușii au stabilit că România avea de plătit în contul cheltuielilor de război o datorie totală de 300 de milioane de dolari, ceea ce ar reprezenta în echivalentul valorii monedei de astăzi aproximativ 4 miliarde de dolari.
România redevine stăpână pe propriile resurse abia la finalul anilor ‘50. Acest lucru se vede din creșterea cantității de aur exploatată și prelucrată anual, potrivit statisticilor BNR, care ajunge în anul 1957 la aproape șase tone și crește până la 8,3 tone, în 1969.
În anii ’70, producția de aur a României se menține la o medie de 5 tone pe an, pentru ca în ultima decadă a comunismului să scadă semnificativ, pe fondul deteriorării tehnologiei folosite, a lipsurilor de materii prime și a epuizării parțiale a zăcămintelor. După 1985, România a produs mai puțin de 3 tone de aur anual, cea mai mică cantitate fiind înregistrată în 1989 - 2,2 tone.
În 1970, România producea 1% din aurul lumii
Informații despre producția de aur a României mai apar și într-un document CIA din martie 1972, care analiza perspectivele colaborării economice cu SUA. „Ieșirea” economiei României spre țările occidentale a devenit posibilă urmare a vizitei președintelui american Richard Nixon, la București, în 1969, la invitația lui Nicolae Ceaușescu. Vizita a fost posibilă după o distanțare a lui Ceaușescu față de URSS.
În analiza CIA denumită „România și Statele Unite: economia planificată se îndreaptă mai mult spre vest”, americanii susțineau că în țara noastră exista a doua producție de aur din Europa, după URSS.
„Rezervele României de resurse naturale, peste media altor țări, reprezintă un factor important care contribuie la creșterea economică, oferind în același timp mijloace pentru reducerea dependenței economice față de URSS și Europa de Est. Excluzând URSS, România are cele mai mari zăcăminte de petrol și al doilea cel mai mare depozit de gaze naturale din Europa. România dispune, de asemenea, de rezerve importante de lemn, cărbune și potențial hidroenergetic. Producția anuală de aur, deși reprezintă aproximativ 1% din producția mondială, este probabil mai mare decât în oricare altă țară din Europa, cu excepția URSS”, se susținea în analiza americanilor.
Rezervele de aur și finanțarea importurilor
În luna mai 1972, tot la nivelul CIA, se prezenta documentul „Echilibrul economic românesc: finanțarea comerțului în valută forte cu occidentul” care analiza, printre altele, și modul în care ajutau economia România rezervele de aur. La începutul anilor ‘70, Banca Națională avea rezerve de aur estimate la 215 milioane de dolari (echivalentul a 1,7 miliarde de dolari în 2025).
„Situația datoriei României este considerabil mai viabilă atunci când sunt luate în calcul rezervele sale de aur, estimate la 215 milioane de dolari. Producția de aur din România se ridică, conform rapoartelor, la aproximativ 25 de milioane de dolari pe an. România nu are resurse în valută forte, iar rezervele valutare brute, care în cazul României par să fie aproape în întregime din aur, ar putea finanța aproximativ trei luni de importuri în valută forte.
Această situație este mai favorabilă în comparație cu a altor țări aflate aproximativ la același nivel de dezvoltare. La sfârșitul anului 1970, rezervele Iugoslaviei acopereau aproximativ o lună de importuri, cele ale Greciei - două luni, ale Mexicului - mai puțin de patru luni, iar cele ale Argentinei și Spaniei - aproximativ cinci luni”, susțineau cei de la agenția americană de spionaj.
Americanii mai afirmau că alte țări din Europa de Est nu dispuneau de rezerve de aur comparabile cu cele ale României, dar datoriile lor puteau fi garantate, în ultimă instanță, de disponibilitatea URSS de a interveni și de a le plăti, ca în cazurile Ungariei în 1957 și Bulgariei în 1969.
„Românii nu se puteau aștepta la un astfel de ajutor fără concesii majore în politica externă, care ar fi compromis independența afirmată de Gheorghiu-Dej și Ceaușescu”, se preciza în documentul desecretizat.
Regimul comunist s-a folosit de aurul extras din subsolul țării pentru a finanța o parte din importurile de materii prime și produse, dar și pentru a garanta împrumuturile externe pe care le-a contractat, precum și pentru plata datoriei externe. Astfel, rezerva de aur a țării a scăzut dramatic, potrivit BNR, de la 119 tone în 1985, la 45 de tone, în 1988. Dictatorul Nicolae Ceaușescu a dus în anii ‘80 o politică economică prin care viza plata tuturor datoriilor externe ale României. Acest lucru a dus la sărăcirea populației care se confrunta, în ultimii ani ai regimului, cu lipsuri extreme.
