Poveștile ultimei generații de femei cu batic din satele din Ardeal, documentate de o fotografă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un interviu pentru Libertatea, fotografa Patricia Marina Toma povestește despre „Ultimele femei cu chischineu”, proiectul ei de „arhivare a colecțiilor de baticuri ale doamnelor din mediul rural și a poveștilor lor”, despre semnificația baticului pentru femeile în vârstă din satele din Ardeal, despre relația acestora cu nepoatele lor și despre ce înseamnă, de fapt, „ultima generație”.
Cuprins:
În prima zi cu zăpadă din acest an, Nastastia Filip, o femeie de 84 de ani din comuna Telciu, Bistrița-Năsăud, s-a învelit cu broboada ei preferată, pe care o are de acum 65 de ani, și s-a lăsat fotografiată de Patricia Marina Toma, o fotografă în vârstă de 24 de ani, născută în Marin, un sat din județul Sălaj.
Cele două femei, despărțite de 60 de ani de viață, au stat de vorbă despre baticurile Nastasiei, pe care aceasta le-a păstrat cu grijă timp de câteva decenii.
Patricia a început să fotografieze colecțiile de baticuri ale femeilor din rural și să strângă poveștile lor, în proiectul „Ultimele femei cu chischineu”.
Broboada e un batic gros, de lână, purtat de femeile din rural pe cap, spate și umeri în zilele geroase, explică fotografa într-una dintre postările făcute pe pagina de Facebook a proiectului ei.
„Prin proiectul ăsta nu aș vrea să mă rezum doar la partea în care o femeie poartă batic pentru că trebuie să fie acoperite. Mă interesează foarte mult să caut și dimensiunea estetică pe care o are baticul pentru ele. Ele îl văd ca pe un obiect cu care pot să se înfrumusețeze și ca pe ceva căruia îi acordă foarte multă atenție, de la culori la model, e o întreagă discuție pe care poți să o ai cu ele despre baticuri”, explică fotografa.
„Nu e vorba doar de un acoperământ, ci despre credințele pe care le au, valorile lor, lucrurile după care se ghidează în viață”, adaugă Patricia Marina Toma.
Libertatea: Cum de ai început proiectul, cum ți-a venit ideea lui?
Patricia Marina Toma: Petrecând mult timp cu femei în vârstă, din sate, am fost obișnuită să le văd purtând baticuri și, de foarte multe ori, în discuții cu ele, când era vorba despre tineri, unul dintre aspectele pe care le menționau ca fiind o schimbare majoră era că nu mai poartă batic fetele. Și nu a fost ceva ce să îmi dau seama imediat. Mi-a venit ideea într-o zi, când am realizat că sunt ultimele femei care mai poartă batic. Sună așa un picuț dramatic și nu aș vrea să sune așa. Nu îmi place formularea „ultimul om care face ceva”. Sau „singurul om din satul cutare care mai păstrează ceva”. Dar am riscat un pic aici.
- Ce ți se pare problematic la genul ăsta de formulări?
- Cred că schimbarea e normală și naturală. Nu știu dacă ceva chiar moare sau doar se transformă. Și atunci cred că e mult prea drastic să zicem că e ultimul lucru care se întâmplă sau e ultima persoană care face un anumit lucru. Dar fiind un lucru pe care poți să îl observi practic, am riscat și am zis da, chiar sunt ultimele. Poate.
Și bunica mea purta năframă și, vorbind cu tine, mi-am dat seama că nu am văzut-o niciodată sau foarte rar cu capul descoperit, nici măcar în casă.
Da, sunt foarte multe femei care mi-au povestit că dorm cu baticul în cap și au batic pentru somn. Și altele, cele mai în vârstă, de peste 90 de ani, povestesc ori despre ele, ori despre mamele lor, inclusiv străbunica mea, că nu își lăsau niciodată capul descoperit, nici măcar atunci când își schimbau baticurile între ele. Aveau un batic pe cap, puneau alt batic pe deasupra și abia după aia îl dezlegau pe cel de dedesubt, ca să nu aibă niciun moment capul gol.
- Ce reprezintă capul descoperit?
- Asta încerc să aflu și eu. În momentul în care le întreb, răspunsul e ori „Așa se face și așa trebuie să poarte femeile, că e o rânduială”, ori e legat de religie, că și Mama Sfântă era cu capul acoperit. Un răspuns foarte interesant a fost acum câteva zile, când o femeie mi-a spus că pentru ea să poarte batic înseamnă că e țărancă. Doamnele nu poartă batic. Când porți batic arăți clar că ești o țărancă și trebuie să fii mândră de asta.
Nimeni nu le cheamă la o discuție despre baticuri
- Când te duci la ele, ce le spui că vrei să afli, cum le abordezi?
- Dacă le cunosc și știu cu ce mă ocup, le întreb direct despre baticuri și spun că vreau să văd ce baticuri mai au, ce și-au mai cumpărat. Sau dacă văd o femeie care poartă un batic mai deosebit, o abordez și îi spun „Îmi place baticul pe care îl purtați, spuneți-mi mai multe”, și la unele așa reușesc să ajung în discuții mai dezvoltate sau să chiar la ele acasă. Răspund atâta de entuziasmate la întrebarea asta. Motivul e, cred eu, pentru că e o întrebare pe care nu le-o prea pune nimeni: hai să discutăm despre baticuri. E ca și când aș spune acum „hai să discutăm despre pantofi”.
Sunt foarte entuziasmate să îmi arate baticurile pe care le au și le scot pe cele mai frumoase. Ca să le mi le arate pe cele de lucru sau de toată ziua trebuie să mai sap un pic: știți, că le vreau și pe celelalte, ce mai aveți?
- Ce tipuri de baticuri există?
- Din câte am putut să observ, nu vreau să generalizez, ar fi baticul de toată ziua, care se poartă de luni până sâmbătă, în fiecare zi. În cazul în care se murdărește, se schimbă, dar baticurile se spală foarte rar. Cel puțin în trecut, se spălau o dată la câțiva ani, mai ales cele de sărbătoare. Unele nu se spălau niciodată. Baticurile de toată ziua, mai ales astea mai noi, făcute din materiale sintetice, le spală mult mai des.
Sunt baticuri de toată ziua, de lucru, de sărbătoare, de nuntă, de doliu, de post, de fată tânără, cam până pe la 40 de ani, din ce am putut să observ. După 50 de ani nu mai porți baticuri înflorate, începi să porți baticurile pentru femei mai bătrâne, care nu mai sunt așa de colorate. Sunt mai închise sau negre cu flori mici.
La văduve se poartă un alt tip de batic, baticul negru, fără flori sau cu flori foarte mici. Este un fel de material, cred că mătase sau ceva sintetic, imitație de mătase, care e negru și vezi urme de flori doar în lumina soarelui sau la bec.
- Mă gândesc că unele femei au în colecția lor și baticuri vechi de zeci de ani.
- Da, le păstrează cu rigurozitate. Fiicele sau nepoatele le mai păstrează doar dacă sunt atașate de ele. Dar femeile de peste 60 de ani păstrează baticurile bunicii și ale străbunicii. Am văzut și baticuri pe care o doamnă de 84 de ani le avea de la bunica ei sau de la sora bunicii.
- Ce povești ai auzit până acum de la aceste femei?
- O poveste care mi-a rămas în minte e chiar de la o femeie de la mine din sat. Îmi spunea că avea foarte puține baticuri la momentul respectiv și erau comercianți care veneau prin sat și vindeau baticuri și alte țesături. A ajuns și pe la ea la poartă și i-a căzut drag un batic, dar nu a reușit să îl cumpere pentru că nu avea bani. Dar soțul ei a văzut că ei îi place foarte mult, așa că a mers la vecina de lângă, a împrumutat bani și i-a cumpărat baticul. Vecina și-a luat și ea același model de batic. Am mers la amândouă și mi-au zis întâmplarea, cum a venit soțul ca să împrumute bani să-i cumpere baticul.
Sau mai sunt povești legate de primul batic pe care l-au avut sau de unde l-au primit, dacă l-au primit de la nuntă sau de la mamă, sau de la soră. Sunt femei care au început să poarte baticuri care erau deja purtate de alți membri ai familiei, neavând posibilitatea să aibă unul nou.
- Când începeau fetele să poarte batic?
- La mine în sat se poartă doar de la nuntă. Până la nuntă se poartă morună, care e o coroniță pe cap din flori artificiale și iarna doar se purta batic sau broboadă. În schimb, dacă mergem în alte sate din Sălaj găsim variante în care poartă și copiii. Când am mers în Bistrița-Năsăud, în Telciu, poartă și fetele nemăritate, și copiii, deci cred că depinde de zonă.
- Ce vârste au doamnele cu care ai vorbit?
- Cea mai tânără avea 50 de ani, dar am vorbit cu mama ei și mama ei m-a dus la ea. Mai mult m-am concentrat acolo pe colecția mamei, pentru că doamna de 50 de ani poartă mai mult la sărbători. Dar restul de femei au peste 60, 70, 80, 90.
„Bunica e ultima femeie care poartă batic la mine în familie”
- La tine în familie s-a purtat? Care e ultima generație care a purtat batic?
- Bunica e ultima femeie care poartă batic. Mama, care are 50, nu mai poartă. Străbunica purta cu atâta rigurozitate încât în momentul în care își dădea jos baticul, se acoperea cu celălalt, ca să nu rămână cu capul gol. Și bunica e foarte riguroasă, în continuare, cu baticul. Dacă vine cineva, e o rușine să o vadă cu capul descoperit. Ea mai rămâne cu mine cu capul gol, dar nu acceptă să o vadă altcineva. Însă sunt femei care nu acceptă, nici în preajma copiilor lor nu stăteau în capul gol.
O femeie mi-a povestit că era tânără, avea un bebeluș și locuia cu socrul ei în casă. Femeia are acum 70 și ceva de ani. Cum lucra, și avea și copilul în brațe, i-a alunecat baticul de pe cap. Socrul ei i-a atras atenția că nu e în regulă că stă cu capul descoperit, să se acopere.
Vreau să le provoc să îmi povestească și despre diferențele astea, de ce e în regulă ca un bărbat să fie cu capul descoperit, la bustul gol și o femeie trebuie să se acopere complet. În momentul în care vorbesc despre batic, ajung să îmi vorbească și despre ținuta completă a unei femei. Acum sunt mai lejere și le-am văzut și pe ele purtând vara maiouri, de exemplu. În trecut, la mine în sat, îmi spuneau că trebuie să fie totul acoperit, până la mânecă, până la gleznă.
Chiar am încercat la o doamnă cu un păr superb, alb, lung până la șold și împletit, și am vrut să îi fac o fotografie cu capul gol și nu m-a lăsat „pentru că nu se cuvine”, chiar dacă acum nu mai e nimeni care să o tragă de urechi că nu e ok.
- Deci baticul nu era doar o datorie, era și o plăcere.
- Da, pentru ele era momentul când puteau să-și cumpere ceva pentru ele. Hainele trebuiau să și le facă în casă, acum 50, 60, 70 de ani, la mine în sat, dar baticurile puteau să și le cumpere gata făcute și puteau să își aleagă dintre ele. Tot timpul le întreb care e baticul lor preferat și tot timpul știu care e baticul lor preferat.
- Ți-au zis și de ce un batic anume e cel preferat?
- Când le întreb care e baticul preferat, îmi spun care e baticul preferat de acum, de la vârsta asta, și care, de obicei, are culori mai închise, negru, maro, verde închis, galben închis. Dar dacă le întrebi care e baticul lor preferat din tinerețe, îmi arată unul cu flori roșii, mari. Deși mai demult aveau baticuri care erau complet verzi, sau complet galbene, majoritatea le aleg pe cele cu flori roșii.
Viața mai degrabă la comun, de la ajutor la conviețuire
- Dacă mergem pe sintagma asta de ultimă generație, ce se mai pierde odată cu generația asta de femei? Ce au ele diferit față de generația fiicelor lor, a nepoatelor?
- Nu vreau să fiu dramatică, dar cred că e relația asta pe care reușesc să o clădească cu nepoții, valorile în relația cu familia și devotamentul de a-și îngriji familia și de a locui toți împreună. E o idee pe care noi nu o mai vedem la fel, ideea de a locui împreună, de a face lucruri pentru celălalt, suntem mai independenți. Ele, împreună cu societatea din care vin, din care au făcut parte, văd lucrurile mult mai la comun, de la ajutor până la conviețuire. Mi-aș dori și copiii mei să aibă parte de relația pe care am avut-o eu cu bunica.
- Care a fost relația ta cu bunica, cu străbunica?
- În ultimii ani, bunica a devenit un fel de confident al meu, iar străbunica era genul de persoană căreia îi plăcea foarte mult să asculte povești de flirturi, de dragoste. Cumva retrăia tinerețea prin mine. E genul de relație pe care mama nu a putut să o aibă cu mama ei. Bunica abia acum reușește să se deschidă față de mine, să o intereseze lucrurile astea mai romantice, mai de tinerețe.
- De ce simți că a avut mai multă încredere în tine?
- Cred că e transformarea care vine din jurul ei, din lumea care s-a transformat și poate începe să înțeleagă și ea lucrul ăsta și să se adapteze, chiar dacă uneori e contrar principiilor ei.
Singura doamnă care m-a lăsat să o fotografiez cu capul gol, în afară de bunica, a fost Bonțe Floare. Ea chiar îmi povestea despre lumea care s-a schimbat, vede că are nepoți tineri și înțelege că nu trebuie să te căsătorești cu primul bărbat cu care ai o relație și e ok să stai să îl cunoști. M-a mirat și bucurat să aud o atitudine mai lejeră.
- Apropo de relația cu soții lor, femeile cu care ai vorbit, ți-au zis ceva despre asta, cum era relația cu aceștia, care era raportul de putere?
- Am găsit și variante în care femeia avea puterea în casă, ea era cea care ținea banii, ăsta fiind un lucru care definea puterea, cine ținea banii. Dar în majoritatea cazurilor au fost ei cei care aveau puterea. În special cele care sunt văduve ajung să vorbească foarte ușor despre faptul că soții au fost la un moment dat violenți sau au avut probleme cu alcoolul.
Valorile reprezentate de batic
- Cum se raportează aceste femei la fiicele lor care nu au mai purtat batic?
- Vorbesc cu un oarecare regret, pentru că multe dintre femeile astea în vârstă, care le mai poartă, obișnuiesc să pună deoparte sau să cumpere baticuri pentru fete și nepoate. Și în momentul în care văd că nu-s purtate, cred că le dezamăgește și le face să se simtă rău. Dar sunt și femei tinere care, chiar dacă nu le poartă, le păstrează.
Am văzut pe Facebook foarte multe comentarii de la femei care mi-au și scris că încep acum să își dea seama cât de important e baticul, în momentul în care mama sau bunica nu mai e, și își amintesc de cum îl purtau, le stârnește o emoție sau o amintire.
Și dincolo de faptul că sunt ultimele femei cu batic, aș fi vrut să merg mai departe cu proiectul ăsta, să nu mă rezum doar la simplul batic, de aia am vrut să includ și poveștile din spate. Nu e vorba doar de un acoperământ, ci despre credințele pe care le au, valorile lor, lucrurile după care se ghidează în viață.
- Care sunt valorile astea?
- Valorile religioase erau foarte importante pentru ele. Unele sunt ok, altele poate nu-s ok pentru noi, ele și-au găsit în religie și în credință o încredere, o speranță. Cred că până la urmă a fost singurul lucru care a fost cu ele până la bătrânețe, când prietenele le-au murit, cunoștințele le-au murit, soții au murit, copiii au plecat și cam cu asta au rămas. Și am un respect pentru lucrul ăsta, chiar dacă uneori nu rezonez cu tot.
- A fost vreun moment în care ai vrut să te rupi de zona rurală, în care te-ai disociat de asta?
- Eu am avut norocul să văd lumea rurală și satul prin relația cu bunicii mei. Având o legătură foarte puternică cu ei, nu am putut să văd altfel decât mi-l prezentau ei. Fotografia am învățat-o tot atunci. Am avut primul aparat foto la 13 ani și eram încă în Marin, eram în clasa a VIII-a. Primele fotografii pe care le-am făcut au fost chiar în Marin, cu oamenii din sat și îmi plăcea foarte mult să îi fotografiez. Încă îmi place. Dar trebuie să fiu sinceră și să spun că am avut momente când locuiam în Cluj în care mi-a fost cumva rușine că vin de la țară și sunt mai prejos decât oamenii de la oraș. Dar îmi pare rău că am ajuns să simt așa.
- Dar pare că ți-ai asumat asta ca fiind parte din identitatea ta artistică.
- Eu asta cred și asta simt. Dar, de exemplu, și cu proiectul ăsta, au fost momente în care mă gândeam că poate lumea o să îl perceapă ca alt proiect folclorist în care ne plângem că mor tradițiile.
- Ce reacții ai primit?
- Surprinzător de bune. Poate am judecat greșit.
