REPORTAJ. Un tată, două fete și 100 de oi. Lupta de zi cu zi a unui părinte din Deltă pentru ca fiicele sale să poată visa la o viață mai bună
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De zece ani, Aurel este și tată, și mamă pentru cele două fiice, care au ajuns la 13, respectiv 15 ani. Muncește din greu în gospodărie, unde circa 100 de oi sunt tot avutul familiei din comuna tulceană Ceatalchioi. Bărbatul de 43 de ani spală, gătește, are grijă de animale, face brânză și aleargă la doctor, când fetele sunt răcite. Iar când vorbește despre o viață mai bună pentru copiii lui, mizează pe școală.
Cuprins:
Dintre mieii de anul ăsta, unul a rămas fără mamă. „S-a îmbolnăvit oaia, a murit. Se întâmplă din astea. Acum îl hrănim noi”, explică Aurel, aplecat peste scândurile ocolului. Mielul orfan se apropie de mâna omului şi îi prinde degetele, încercând să sugă.
În jur de o sută de oi, plus mieii, sunt tot avutul familiei. Creşterea animalelor reprezintă una dintre ocupaţiile de bază în comuna tulceană Ceatalchioi. Oi, mai ales, dar şi porci, vaci, păsări, albine. Aurel, 43 de ani, îşi creşte singur cele două fiice: Bianca, 13 ani, şi Lavinia, 15 ani.
„Le cresc de când avea Bianca mai puţin de trei ani. La divorţ, cea mică i-a fost încredinţată mamei, iar cea mare, mie. Dar cea mică a stat ea cât a stat, cam o lună, la mamă. A plâns, a plâns, a plâns. Şi a venit mamă-sa şi mi-a lăsat-o mie”, povesteşte bărbatul.
A lăsat copilul în faţa magazinului
Fosta lui soţie, spune Aurel, avea obiceiul să plece de-acasă brusc şi să lase copiii singuri. Uneori, lipsea cu zilele. „Îmi zicea că se duce la rude, în Galaţi, dar am aflat, după aia, că se ducea în altă parte. Până într-o zi când a plecat şi nu s-a mai întors. A lăsat-o pe Lavinia în drum, i-a spus s-o aştepte în faţa magazinului, că se întoarce repede. Nu s-a mai întors. S-a dus cu naşul nostru de cununie”.
Aurel vorbeşte despre ce-a fost fără să pună mare supărare în vorbe. Fetele nici nu-şi mai amintesc despre viaţa cu mama lor. „Pe Lavinia a lăsat-o în drum sau pe mine? Că Lavinia zice că pe mine”, cere lămuriri Bianca, mezina. „Pe Lavinia, pe tine te lăsase acasă”.
Singur cu doi copii mici, Aurel a spălat, a gătit, a avut grijă de animale, a făcut brânză, a alergat la doctor, la farmacii, când fetele erau răcite: „Cel mai teamă mi-era când începeau răcelile. Un copil să-l creşti de mic şi să-l pierzi, Doamne fereşte!, de la o răceală. Pentru ce mai munceşti? Înseamnă că munceşti degeaba. Şi de Covid, şi de toate prostiile astea mi-e teamă!”.
Povara banilor pentru gazdă
Într-un fel, faptul că tatăl lui a murit când el era mic i-a fost de ajutor lui Aurel. Crescut de mamă, Aurel a deprins toate treburile gospodăreşti. „De câte ori văd ce rufe curate are pe sârmă, mă apucă ruşinea”, spune o vecină. „Că mă gândesc: el e bărbat, nu femeie, şi uite ce se pricepe la spălat!”.
Patru clase, atât a durat şcoala pentru Aurel. „Mama s-a descurcat şi ea cum s-a priceput, rămasă văduvă, cu patru copii. Ne-a dat la şcoală aici, în sat, cât a putut, mai departe, n-au fost bani”. Pentru fiicele sale, Aurel îşi doreşte mai mult, o altfel de viaţă, „unde vor ele, la oraş”.
Pe Lavinia a trimis-o încă din clasa a V-a la gimnaziu în Tulcea. A plătit gazdă, 500 de lei pe lună. Nu e cine ştie ce sumă, dar pentru o familie ale cărei venituri variază după anotimpuri, să ai lună de lună 500 de lei bani gheaţă înseamnă un mic Rubicon. Subvenţiile pentru crescătorii de animale nu acoperă nici nutreţul, nici tratamentele pentru oi, explică tatăl. Aşa că banii luaţi pe brânză sau pe miei se duc, în mare parte, pe nevoile celor o sută de capete de ovine.
„Ne gândeam s-o dăm pe mama în judecată”
„Nu e vorbă, plătesc cât e nevoie, să stea fetele la şcoală. Ne descurcăm. A fost greu la început, când erau ele mici”, spune Aurel. După divorţ, mulţi ani, mama fetelor continua să încaseze alocaţia Biancăi, deşi fetiţa locuia cu tatăl. „Acum ne gândeam să o dăm pe mama în judecată, să ne dea banii aceia înapoi. Că e dreptul nostru. Dar mai vedem”, spune Lavinia. Să meargă la tribunal contra mamei e ca şi cum ar deschide o rană veche. Fetele insistă că vor dreptate, dar, cumva, îşi dau seama, tot explicând, că banii, cele câteva mii de lei, nu au cum să le restituie sentimentul că sunt chit cu destinul.
„Am trecut peste divorţ, am crescut fetele. Nu mă mai uit în urmă. Dar sunt supărat pe ea că s-a mutat aici, la 500 de metri de noi, şi-a făcut o altă familie, alţi copii şi fetele o văd şi suferă. Peste asta nu pot trece”, oftează Aurel. El, unul, afirmă că nu şi-a pus problema să-şi caute altă soţie. S-a străduit să aibă grijă de Lavinia şi Bianca, a muncit la oi şi în gospodărie, „că nici n-am timp să deschid televizorul, dacă mă credeţi”.
La intersecţia drumurilor de unică folosinţă
Pentru cei în jur de 590 de locuitori din Ceatalchioi, autorităţile de la centru, de la judeţ sau de la primăria comunei au avut mereu proiecte. Dar proiectele astea, drumuri decente, infrastructură pentru utilităţi, şcoli, grădiniţe, cămin cultural, dispensar şi ce mai trebuie într-o comunitate, au fost amânate şi iar amânate, până a fost prea târziu. Dacă au fost realizate, au expirat înainte de termen.
<strong>Populaţia comunei e în scădere, iar tinerii ca Lavinia şi Bianca îşi văd viitorul în altă parte. Deşi Bianca îşi ajută cu plăcere tatăl la îngrijirea oilor, înţelege că viaţa de fermier în Ceatalchioi e o viaţă de sacrificiu. </strong>
În 2007, anul când se năştea Lavinia, bugetul comunei Ceatalchioi era pus sub sechestru din cauza unui drum făcut cu fonduri SAPARD. Asfaltul turnat pe drumul respectiv s-a topit, efectiv, sub roţile camioanelor şi a dispărut. Iar primăria a trebuit să returneze un milion de euro, fonduri europene, plus penalităţi de jumătate de milion de euro. Mulţi ani bugetul comunei a fost blocat şi nu s-au făcut investiţii, conform stirileprotv.ro.
Despre starea drumurilor din judeţul Tulcea şi despre baronii Deltei aţi mai putut citi în Libertatea. În 2010, comuna a fost lovită de inundaţii, după ce digul construit de primărie a cedat. „Până aici a ajuns apa, pluteau mobilele”, arată Aurel pe peretele unei dependinţe a casei bătrâneşti. La jumătate de metru de sol, se vede o umbră gălbuie, pe varul alb.
„Ne mai omorâm şi noi zilele”
Să trăieşti în Ceatalchioi presupune să fii, destul de mult, la mila forţelor naturii. Acum primăria comunei anunţă pe site-ul ei noi investiţii din fonduri europene. Generaţia Laviniei şi a Biancăi a ales deja. „După ce termină fetele şcoala, poate o să pot pune deoparte să mai repar casa, să aibă o casă bună, a lor, când vor veni pe aici. În vizită! Costă mulţi bani acum să mai fac ceva la casă”. Ăsta e planul de viitor al lui Aurel.
Ştie să facă injecţii la oi, să îngrijească mieii fără mamă, să prepare chiftele, ciorbe şi cam toate felurile de mâncare, mai puţin prăjituri. Prăjiturile le cumpără sau ia blatul de tort gata făcut şi îl decorează împreună cu fetele. „Ne mai omorâm şi noi zilele pe aici, cu un dulce”, râde tatăl.
Mai sunt crescători de oi şi vaci în Ceatalchioi. Pescari sunt puţini. O altă ocupaţie, destul de răspândită prin zonă, mai ales vara, e prinsul lipitorilor, care sunt vândute spre a fi folosite în scop terapeutic. În zare, se văd casele de jucărie dintr-un orăşel ucrainean, care pare mult mai aproape şi mai uşor de atins decât Tulcea. Despre podul care să lege comuna de capitala judeţului a început iar să se vorbească şi nu e exclus ca, la un moment dat, să fie şi construit.
