Duminică, ora 4.20. În gara centrală din Suceava este pustiu. Un voluntar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților cască, vizibil obosit, în vreme ce alți doi se odihnesc pe o saltea. Așteaptă, în nici cinci minute, sosirea trenului dinspre București care va aduce în jur de 10 refugiați ucraineni ce vor să revină la ei în țară.
Tot acum, o voce monotonă anunță sosirea trenului București Nord-Suceava, în trei minute, la linia 2. Tânărul cu vestă portocalie se ridică de pe scaun și privește lung înspre peron, apoi aranjează cutiile cu produse destinate refugiaților, deși, ne spune, probabil cei mai mulți dintre ei vor vrea numai un ceai sau o cafea.
Curând, așteptarea se termină. Trenul a sosit, în sfârșit.
Greu de ghicit care sunt refugiații
Din el coboară zeci de persoane, dar e greu de ghicit care sunt refugiații.
“Așteptați aici, vin ei la noi”, ne spune tânărul cu vestă portocalie.
Se întâmplă întocmai.
La câteva minute de la sosirea trenului în stație, în fața standului Arhiepiscopiei sosește un cuplu de vârstnici.
Ne spun, pe românește: “Hristos a înviat!”. “Adevărat a înviat!”, le răspundem. Sunt amândoi din Cernăuți și vorbesc puțin românește, dar preferă să contine discuția în rusă, cu translator.
Au bagaje puține și și-au petrecut noaptea de Înviere în tren, iar acum se întorc acasă. “De ce?”, îi întrebăm. “Nepot”, răspunde bărbatul, în românește. Bariera de limbă nu mai pare de netrecut.
N-au bani de taxi, așa că așteaptă un autobuz care are să sosească abia la ora 10.00. Cu toate astea, nu se arată deloc nerăbdători. Se așază pe o bancă și bărbatul ne spune, cu mândrie în glas, arătând spre femeie: “Soția mea”.
Drumul până acasă le va mai lua ore bune, așa că femeia își sprijină capul de umărul bărbatului și oftează. Se întorc, iată, acasă, la exact două luni de la începerea războiului, într-o Ucraină tot mai incertă, tot mai tristă, dar care astăzi speră să aibă o sărbătoare liniștită.
“Vrem să-i arătăm lui Putin că putem să ne întoarcem la noi în țară”
În fața standului Arhiepiscopiei sosește un alt cuplu, de această dată format din doi tineri. “Vreți să împărțim un taxi până la graniță?”, ne întreabă jumătatea masculină a perechii, crezând, probabil, că prezența noastră acolo înseamnă că, la fel ca ei, ne îndreptăm către Ucraina.
Bărbatul e însoțit de prietena lui, o tânără care avea să ne spună că se numește Alla. Alla e ucraineancă get-beget, în vreme ce el este pe jumătate israelian și pe jumătate ucrainean. Merg către casa părinților ei, care se află la aproximativ 70 de kilometri de granița cu România. Speră că acolo va fi liniște.
“Oamenii ne-au spus că suntem nebuni să mergem acum în Ucraina”, spune bărbatul, iar Alla confirmă.
Tânăra ne explică, într-o engleză aproximativă: “Mintea mi-a spus să nu fac asta, dar inima… mi-a spus să mă întorc”. Apoi, duce mâna în dreptul inimii și zâmbește.
Recunoaște că părinții au sfătuit-o să plece cât mai departe de Ucraina, mai ales după ce a început războiul. “Mama mi-a spus să nu fac pe eroina, dar acum simt că sunt sărbătorile, vreau să-mi văd familia. Simt spiritul sărbătorilor, cu siguranță. Toți prietenii mei sunt acolo, toți s-au întors la familii, la părinți și viața în orașul meu merge mai departe.”.
Cel puțin până acum, spune ea, orașul părinților ei a fost ferit de rachete. Dar Alla nu pare să se teamă. Spune că vor fi alarme în cazul în care se întâmplă ceva și atunci vor ști să se adăpostească.
După sărbători, se vor întoarce împreună în Spania, unde locuiesc în prezent.
“Și mai e ceva, știți? Vrem să îi arătăm lui Putin că putem să ne întoarcem acasă”, zice și el, în timp ce trage cu sete dintr-o țigară. Ea zâmbește, îl îmbrățișează. Curând, vor pleca spre graniță.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro