REPORTAJ. „My name is Cola” - cum poți deveni voluntar la Gara de Nord și ce faci
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Băi, eu nu mai stau. Am zis că vreau să fac 24 de ore aici, dar nu mai ajung acasă la Cernavodă”, îmi zice Daniel sâmbătă după-amiază, după o zi de servit, cot la cot, hrană și ceaiuri pentru refugiați. La 17.00, când Daniel cedează în sfârșit, se făcuseră 22 de ore de când se afla în Gara de Nord ca voluntar. Eu? Am stat opt ore ca să vă spun cum e, ce puteți face, cum putem ajuta.
Cuprins:
Marian, „băiatul cu geacă roșie”
La prima vedere, Gara de Nord pare la fel ca în orice weekend mai aglomerat - afară sunt așezate taxiurile încolonate, mai vezi călători care fumează câte o țigară și, din loc în loc, vreun polițist local.
De fapt, la o privire mai atentă, îmi dau seama că e ticsit de poliție.
În Gara de Nord e plin de poliție. De aceea, orice treabă ai avea, șansa e să te întâmpine un polițist local. Așa mi se întâmplă. „Casele de bilete sunt în cealaltă direcție”, îmi indică el, relaxat. „Am venit să fiu voluntar”.
Polițistul mă măsoară din cap până în picioare și, de parcă totul a devenit familiar, mi se adresează pe un nou ton: „Aaaa, veniți cu mine”. Atitudinea i se schimbă complet și le explică și altor colegi din poliție că „doamna”, adică eu, a venit să ajute.
Mă conduce la o masă în spatele căreia stau niște tineri cu veste verzi, reflectorizante, și le spune și lor motivul pentru care mă aflu acolo - „A venit să fie voluntar”.
Tinerii ridică din umeri, au mai fi văzut zeci de astfel de cazuri și, în cele din urmă, unul ne transmite să vorbim cu „Marian, băiatul cu geacă roșie”, coordonatorul voluntarilor, pe care îl găsim într-o altă sală, ocupat până peste cap.
Poate tocmai pentru că e atât de ocupat, Marian nu-mi dă indicații, așa cum m-aș fi așteptat, ci îmi spune simplu: „Tu stai la bucătărie”.
„Bucătăria”
De fapt, ne aflăm într-una dintre sălile de așteptare din gară, unde stau claie peste grămadă refugiați de toate vârstele.
Așa-zisa bucătărie e o improvizație de mese din lemn, așezate unele lângă altele, pe care se găsesc - e drept - produse de toate felurile.
Avem și apă fierbinte - pentru ceai și cafea instant, două cafetiere pe care nu prea știm să le folosim și două cuptoare cu microunde. În două frigidere mari, industriale, se află etichetate produse alimentare pe care stau scrise data și ora la care au sosit.
Cum să fie ceaiul? „Chornyy”
Mă așez lângă fierbător, decisă să servesc ceai și cafea și întind mâna să fac cunoștință cu tânăra din stânga mea, care probabil are în jur de 30 de ani. „Bună, eu sunt Iulia”, îi zic, iar ea răspunde scurt, fără să se uite la mine: „Raluca”.
Aveam să aflu mai târziu că a fi voluntar aici nu îți dă timp de cordialități, că Raluca avea două slujbe și se afla în gară de la cinci dimineața.
Se afla deja de ceva vreme printre voluntari, așa că se număra printre cei care cunoșteau bine locul fiecărui produs - un detaliu esențial.
Cum una dintre cafetiere se strică, iar singura cafetieră rămasă nu face față, oamenii încep să ceară ceai negru. Și, în ucraineană, îmi spun: „chornyy”, ceea ce pricep că înseamnă negru. Alții vor verde și rostesc: „zelenyy”. Iar când traducerea eșuează - pentru că mai avem ceai de mentă, de fructe de pădure, de merișoare -, le arătăm imaginile de pe cutii și ei își aleg plicul.
În „bucătăria noastră”, dincolo de ceaiuri, cafele și alimente perisabile se păstrează și produse de igienă, la mare căutare printre refugiați. Aflați în gară, unii, și de câteva zile - după cum aveam să aflu de la voluntari - oamenii cereau cu disperare șampon, gel de duș sau un banal săpun, periuță și pastă de dinți, deodorante, iar cineva mi-a cerut bețișoare de urechi.
Criza de șampon din gară
Din păcate, șampoanele sunt puține - în această zi de sâmbătă, în care eu particip alături de ceilalți voluntari la servirea oamenilor, probabil în jur de 20 de persoane cer șampon și, dintre ele, doar o mână de oameni și primesc. Asta se întâmplă pentru că se aduc șampoane în sticle mari, de 300 de mililitri, când ei au adesea nevoie de șampoane mici, cum sunt cele din seturile pentru călătorii. Din fericire, gelurile de duș vin sub această formă.
Mai oferim batiste nazale, șervețele umede și, totuși, lipsește dezinfectantul - iar câțiva cer, pe limba lor, „antyseptyk”.
Femeile cu copii mici vin adesea să ceară mâncare pentru bebeluși - de care avem, din mai multe sortimente - și scutece pentru cei mici, dar și absorbante. Fluxul e continuu și, în jurul orelor 12.00-13.00, aglomerația începe să mă sperie.
Se formează mici cozi, atât la ceai/cafea, cât și la hrană. Aleg să servesc și mâncare. Concret, asta înseamnă să încerc să ghidez oamenii să își aleagă ce le place. Azi, în meniu avem supă cu legume, paste cu carne, paste cu brânză, dar și sandvișuri de toate felurile. Toate sosesc ambalate în caserole, cu excepția sandvișurilor, și Marian ne instruiește să le încălzim înainte.
„Merg acasă doar să fac duș și să dorm”
Mulți dintre refugiați se pregătesc să părăsească Gara de Nord, așa că își iau mâncare la pachet. Într-o engleză aproximativă, ne cer „a bag” sau spun doar: „pakety”.
Există în gară translatori, vestele portocalii, dar toți sunt foarte ocupați.
Între timp, în jurul prânzului, simt că cele trei ore de stat în picioare și de servit necontenit m-au ajuns din urmă. Dar, până la ora asta, niciunul dintre voluntari nu s-a oprit să ia măcar o pauză.
Glumesc între ei, că „fundația lor” nu face pauză, deși niciunul nu e înscris în nicio fundație.
În cele din urmă, ies cu Marian la o țigară. Îmi povestește că e din Cluj și s-a mutat în București de ceva vreme. A lucrat, pe vremuri, ca barman - dacă înțeleg eu bine. Are un accent puternic din Ardeal și nu înțeleg chiar tot ce spune. Îmi povestește că a venit aici de la începutul crizei, ca voluntar, și l-au pus coordonator. „De săptămâni, merg acasă doar să fac duș, dorm, mă întorc”.
La întrebarea: „De ce faci asta?”, Marian îmi spune că simte că, pur și simplu, nu se poate opri. De fapt, citesc pe chipul lui că întrebarea mea aproape că-l uimește. E o criză umanitară, îmi răspunde, și cu asta nu mai continui.
Un alt băiat, al cărui nume nu l-am aflat, îmi povestește că a fost voluntar la Vama Siret. Acolo, spune el, se vede adevărata față a războiului - oamenii soseau fără să fi mâncat chiar și de două zile și plângeau când primeau mâncare și un adăpost. „Mi-au dat și mie lacrimile, nu poți…”, continuă și îmi spune că, efectiv, a simțit că nu poate sta deoparte.
„My name is Cola/Fanta/Sprite”
În timp ce vorbim, sosesc noi și noi voluntari. Nu le aflu numele - cum ziceam, nu e timp de cordialități. Unul îmi spune, ușor preocupat, că e prima lui zi. „Și la mine la fel”, îi răspund, poate puțin cam înțepată.
Îmi dau seama acum că am intrat, după aproape patru ore, cu adevărat în pielea unui voluntar, iar vesta mea fosforescentă verde nu e singurul lucru care semnalează asta. Toată atenția mea se îndreaptă spre nevoile celor care vin spre „bucătărie”, așa că orice chef de a socializa îmi trece rapid.
Spre amiază, sosesc burgeri, cumpărați de cineva, și baxuri întregi de Coca-Cola, Fanta, Nestea. Cola pare să fie la cea mai mare căutare. La început, le oferim oamenilor care cer sticlele întregi, dar constatăm că rămânem rapid fără, așa că decidem să îi servim în pahare.
„My name is Iulia”, „My name is Cola”
Câtă vreme eu torn în pahare suc, un băiețel cu ochelari mari, cu rame groase, la vreo 5 ani, se îndreaptă sfios spre zona mea.
„My name is Sprite”, spune el.
„My name is Iulia”, răspund.
„My name is Cola”, continuă el, de data asta zâmbind.
Abia atunci îmi dau seama că acest copil îmi cere suc, el crede că „My name is…” înseamnă „Vreau…”. Îi torn, deci, un pahar de cola - Sprite nu avem -, iar el îl dă pe gât fericit. Apoi, îmi pune din nou paharul gol pe masă și își formulează cererea în același stil:
„My name is Fanta”.
Râdem amândoi.
În spatele lui, alți copii îi preiau exemplul. În scurtă vreme, toți se prezintă cu numele Cola sau Fanta.
În gară sunt și bătrâni - nu mulți, dar sunt. Unul dintre ei, pe care îl servesc cu supă de legume, îmi mulțumește în ucraineană. Dau din cap că am înțeles și mă pregătesc să servesc mai departe, dar el mă oprește. Îmi mulțumește încă o dată și mă fixează cu o privire plină de durere amestecată cu recunoștință.
Este pentru prima dată când ies din starea de stres, de pe pilot automat și îmi dau seama ce se petrece aici. Prin ochii acestui om, am sentimentul că văd durerea tuturor compatrioților lui fugiți din țară, exilați, traumatizați, lăsându-și în urmă casele, gonind cu frică pe străzi necunoscute, uneori atât de neputincioși - ca acest bărbat de peste 70 de ani care aproape stă să plângă pentru că a primit un bol de supă caldă.
Înțeleg acum, cred, de ce vin aici toți acești voluntari. Într-adevăr, unele momente în care primești recunoștință fac să merite toată munca.
Aud „mulțumesc” din toate părțile și, de la copii, cel mai adesea „thank you”. Mă afectează dezamăgirea lor când le spun că nu avem șampon sau gel de duș și sper ca hrana pe care o consumă - care arată decent - să fie una bună. Cu alte cuvinte, m-am implicat emoțional, aproape fără să-mi dau seama.
„Keep”
Între timp, colegul meu Daniel, un tânăr pe la 20 și ceva de ani, care se afla în gară de peste 20 de ore, oferă o bomboană de pe masă unui băiețel. Băiețelul o ia și, prompt, scoate din buzunar un bănuț. Începem să râdem.
Mama lui ne explică, în engleză: „Credea că e un magazin”. Daniel desface pumnul strâns al băiatului, așază moneda și îi închide pumnul. Apoi, îi spune scurt, chiar dacă, probabil, cel mic nu înțelege: „Keep”.
Din exteriorul gării, sosesc noi și noi produse. Vin o mulțime de oameni cu donații - cineva aduce o ladă plină de sandvișuri, altcineva sosește cu supe și ciorbă. Deși e trecut de orele prânzului, mirosul de supă caldă și, mai ales, de ciorbă de vită îi aduce din nou pe ucraineni la mesele noastre. O femeie ne spune, în engleză: „I love Romanian borș. Soup is good, too, but Romanian borș is the best”.
„Ce au nevoie? Ce să le cumpăr?”
Un patron de restaurant, tot român, sosește și își lasă contactele. Vrea să ofere mese gratuite refugiaților. O femeie vine, pur și simplu, și întreabă: ce au nevoie? Ce să le cumpăr?
Alții aduc fructe - banane, portocale, mere, pe care le înșirăm pe mesele din lemn, de-acum neîncăpătoare. De altfel, spre amiază, primim din nou produse - inclusiv de igienă, care se terminaseră - și încă o tură de cafea instant. Din nou, se face coadă la cafea.
Spre ora 18.00, după opt ore de stat în picioare, îmi dau seama că oboseala m-a ajuns. Mă uit în bucătărie și e plin de voluntari, fiecare la câte o masă. Marian, neobosit, discută cu translatorii, cu oamenii care aduc donații sau direct cu refugiații.
Final de zi
O femeie vine și mă întreabă dacă poate fi voluntar. „Vorbiți cu băiatul în geacă roșie”, o îndrum, așa cum fusesem și eu îndrumată de dimineață.
Încurajată de venirea ei, decid să las vesta fosforescentă și să plec. Îmi iau la revedere de la doi colegi, un băiat și o fată, iar fata mă întreabă: „Ești de multă vreme aici, nu?”. Mă rușinez. „Doar de opt ore, dar am obosit”.
Plec din gară cu un sentiment de ușurare - e o muncă grea să privești în ochi atâția oameni, dintre care pe mulți nu îi înțelegi - și să ai grijă de ei. Răsplata, cum ziceau mulți, rămâne sub forma unei priviri, a unui gest, a unei mulțumiri. Îmi amintesc de o femeie romă, care mă strigase toată ziua la cafele și ceaiuri - suspectez că mă prefera, grație calmului meu - și cum a părut că mă binecuvântează la finalul zilei, când și-a luat lucrurile și a plecat din sală.
Pe drum spre casă, îmi contactez câțiva prieteni. Le spun că, dacă vor să ajute, bănuiesc cam ce pot duce - produse de igienă. Șampoane mici, mai ales, le zic.
Cât va dura războiul? Și cât vor rezista și ai noștri? Îmi spun că sper ca acesta să nu fie doar un val de entuziasm care să dispară, iar pentru asta, eforturile trebuie dozate.
Când ajung la mine în cartier, mă pregătesc să-mi cumpăr o sticlă cu lapte, dar în cap îmi răsună încă vocea copilului: „My name is Cola”.
Așa că, în cinstea lui, îmi cumpăr o sticlă de suc.
Azi, m-a chemat și pe mine Cola.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina
