Revanșa „vestelor Portocalii” în Fața Lui Google Translate. Traducătorii Voluntari Dovedesc în Criza Refugiaților Că Participarea și Competența Umană Sunt De Neînlocuit

Așa cum pandemia a revalorizat profesii „modeste”, precum oamenii care fac curat sau vânzătorii de la supermarket, războiul din Ucraina și criza umanitară dau o lecție de neuitat lumii. Privită ca o meserie „pe cale de dispariție”, foarte prost plătită pentru câtă educație și muncă presupune, profesia de traducător a devenit crucială.

***

„Mi-a zis sora că e nevoie de rusă la platforme”, spune Vitalie, un bărbat din Republica Moldova, care așteaptă, în Gara de Nord, sosirea următorului tren de seară cu refugiați. Vorbitor de rusă, Vitalie ajută cu traducerea.

Codul culorilor în Gara de Nord: portocaliu – traducător, verde – voluntar

În lanțul uman creat pentru ajutorul refugiaților din Ucraina, translatorii de ucraineană/rusă reprezintă una dintre cele mai importante verigi. Mulți dintre oamenii care sosesc nu știu engleză.

Portocaliu fosforescent e culoarea vestelor care indică că ești translator. Cei cu veste verzi sunt voluntarii, care ajută cu orice altceva.

Când trenurile opresc, translatorii se urcă în vagoane și le transmit refugiaților indicațiile autorităților de pe peron. Le răspund întrebărilor, îi ajută cu bagajele sau să își ia bilete de tren. E vizibilă ușurarea femeilor, copiilor și rarilor bărbați atunci când oamenii cu veste portocalii se apropie de ei și îi întreabă, într-o limbă pe care o cunosc, dacă au nevoie de ajutor.

Revanșa „vestelor portocalii” în fața lui Google Translate. Traducătorii voluntari dovedesc în criza refugiaților că participarea și competența umană sunt de neînlocuit — Translatorii ajută din momentul în care trenul ajunge în gară

Profesorul de la Facultatea de Matematică a venit voluntar

Atât translatorii, cât și ceilalți voluntari sunt concentrați pe a fi cât mai eficienți. Dar încărcătura emoțională e foarte puternică. Alexandru Popa, profesor de informatică la Facultatea de Matematică din București, spune că e a doua lui zi ca translator, dar prima în care nu bocește.

Soția lui, care e și ea voluntar în gară, a reușit să se țină tare cu o zi în urmă, dar a izbucnit în plâns când a ajuns acasă, povestește Alexandru. Bărbatul a învățat rusă pe cont propriu și a locuit în Kazahstan.

Una dintre traducătoare vine zilnic de la Câmpina

„Unele femei care sosesc sunt așa de traumatizate, de obosite fizic și psihic, că doar dau din cap. Unele vin din subsoluri, unde s-au ascuns nopți în șir”, povestește Ludmila Jalo, care ajută cu traducerea. De profesie psiholog, e născută în Republica Moldova.

Aproape 2,6 milioane de oameni au plecat din Ucraina de la începerea războiului până pe 12 martie, cei mai mulți dintre ei alegând Polonia ca destinație. În România au venit peste 380.000 de persoane până pe 11 martie, majoritatea fiind doar în tranzit. Au rămas în jur de 77.000, mai puține ca în Moldova.

„Vezi oameni de toate contingentele, de la oameni care au putere să facă multe chestii la oamenii care nu au bani de transport, oameni care nu au ce mânca. Și toți au nevoie de traducători. Toți sunt în aceeași corabie”, explică un băiat de 20 de ani, și el din Republica Moldova, student la Politehnică în București.

Nevoie de translatori

Svetlana Matvievici poartă o șapcă cu Friends, un hanorac bleumarin și adidași albaștri. Are 36 de ani și e din Republica Moldova. E în prima ei zi ca traducător în gară, dar pare că înțelege deja foarte bine cum funcționează sistemul, cum sunt distribuite resursele, îi cunoaște pe ceilalți voluntari și are o ușurătate foarte mare de a interacționa cu oamenii. E somelier ca meserie, dar a făcut, de-a lungul vieții, mulți ani de voluntariat.

„Mi-a spus cineva că e mare nevoie de translatori. Și am un copil mic și eu”, spune Svetlana în mers. Tot dialogul cu ea îl purtăm în mișcare, pentru că are mereu câte ceva de rezolvat.

Svetlana însoțește două femei pe la 30 de ani, le duce într-un cort încălzit de un mic calorifer electric. Aparatul nu face față prea bine, așa că Svetlana se duce să caute o pătură pentru una dintre ele. Pe drum preia o mămică cu un băiețel și îi aduce și pe ei în cortul încălzit.

Însoțește apoi un grup la casa de bilete. Oamenii vor să ajungă la Budapesta a doua zi, dar nu mai sunt locuri.

După o discuție de câteva minute cu doamna de la bilete, „haideți să vedem ce soluții mai sunt”, apoi cu refugiații, Svetlana obține o mică victorie. „Am luat cinci bilete pentru 10 seara. Ultimele bilete”, spune traducătoarea bucuroasă. Una dintre refugiate o îmbrățișează și îi mulțumește de ajutor.

„Mă simt utilă”

Svetlana se îndreaptă apoi spre o femeie în vârstă care se sprijină în bastoane. Îi pune o mână pe umăr și o întreabă dacă o poate ajuta cu ceva.

„Sunt foarte debusolați oamenii, foarte confuzi când ajung aici. Unii dintre cei care ajung, mai ales cei bătrâni, nici nu știu să citească alfabetul nostru”.

Povestește că prima săptămână a războiului s-a simțit paralizată și a plâns foarte mult. Dar venind acolo să ajute, a descoperit un sentiment foarte diferit. „M-ai întrebat cum mă simt. Mă simt utilă”, spune Svetlana.

Cine sunt voluntarii?

Ea crede că e important să vină cât mai mulți vorbitori de rusă/ucraineană să ajute cu traducerea, pentru că nevoia e foarte mare. La fel de important e ca oamenii să nu se epuizeze, să nu intre în burnout.

Cei mai mulți dintre translatorii din gară cu care am vorbit sunt din Republica Moldova, dar sunt stabiliți în România. Au văzut anunțuri pe grupuri de Facebook sau au auzit de la rude și prieteni că e nevoie de ajutor. Oricine care ştie rusă sau ucraineană poate veni să ajute. Nu trebuie să fii translator cu „diplomă”.

Printre translatori e și Khalil, un tânăr de 28 de ani din Tunisia. Înainte să înceapă războiul locuia și muncea în Ucraina. A sosit în București duminică și a fost cazat într-un hostel. A fost întrebat dacă poate să ajute cu traducerea, iar el a zis că da.

„Nu putem opri războiul, dar putem ajuta”

Despre energia care vine din a ajuta, în opoziție cu paralizia dată de frică, de sentimentul de neputință vorbește și Regina, o femeie în vârstă de 36 de ani din Republica Moldova.

Ține în mână niște abțibilduri pătrățoase care au desenate ceasuri pe ele. E un sistem grafic pus la punct de voluntari ca să îi diferențieze pe cei care pleacă mai departe și așteaptă următorul tren de cei care rămân în București o noapte sau mai multe. „Le dăm oamenilor abțibildurile, să le pună pe bagaje. Le desenăm pe ele ora plecării și cu oră”. Sistemul a fost pus la punct pentru că, în confuzia generală, voluntarii spun că au fost mai mulți oameni care au pierdut trenul.

Într-una dintre sălile pentru refugiați, Regina are grijă de o fetiță ucraineană, până când se întoarce mama ei, care a mers să ia bilete. Și ea are o fetiță, cam de aceeași vârstă cu cea pe care o supraveghează acum.

„Te bucuri că poți ajuta. Eu am putut să vin pentru că a rămas soțul meu cu fetița”, spune femeia.

„Nu putem opri războiul, dar putem ajuta”, explică Anastasia, o altă voluntară din Republica Moldova.

Final de zi

În sala de așteptare pentru clasa a 2-a, transformată într-un spațiu pentru refugiați, au rămas puțini oameni după 12 noaptea. Voluntarii sunt mulțumiți de numărul mic, pentru că asta înseamnă că s-au găsit soluții pentru miile de oameni care au tranzitat gara în ziua respectivă, fie au fost duși la o cazare sau au plecat mai departe cu un tren sau cu avionul.

Printre cei rămași în spațiul de așteptare sunt și trei adolescente și un băiat, toți surdomuți. Nu au niciun adult cu ei. Câțiva voluntari încearcă să comunice cu ei prin semne și cu Google Translate. Comunicarea e greoaie, dar reușesc până la urmă să înțeleagă că va veni un adult să îi preia pe cei patru adolescenți și că vor merge în Bulgaria.

Mihaela, o studentă la ASE, din Republica Moldova, care ajută cu traducerea, ia o hârtie și începe să scrie cu un marker: „Produsele sunt gratuite, serviți-vă”.

Poate că va veni o vreme când Inteligența Artificială va putea face asta și vestele portocalii vor dispărea. Numai că la fel am crezut și despre război, că a trecut vremea lui.