Două filme de văzut neapărat în acest weekend. Unul dintre ele este o mică bijuterie despre relația părinți-copii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În aceste zile, în care zgomotul armelor a cuprins din nou Europa, vă propun două filme cu o puternică încărcătură morală și emoțională. Niciunul dintre ele nu e însă despre război.
Distins anul trecut cu Grand Prix la Festivalul de la Cannes, noul film al lui Asghar Farhadi „Un erou” / „Ghahreman”, e o poveste morală despre integritate petrecută în Iranul de azi unde conservatorismul profită de avantajele erei digitale. Printr-o narațiune bine condusă, Farhadi arată cum grija pentru respectabilitate și siguranță financiară pun de multe ori în umbră valori nenegociabile ca onestitatea.
Eroul din titlu, Rahim (Amir Jadidi), se află în închisoare pentru că a făcut un împrumut să-și deschidă o afacere, iar partenerul a dispărut cu banii. Primind o permisie de două zile ca să facă rost de bani, Rahim pornește (și filmul odată cu el) într-o încâlcită odisee în care încearcă să-și convingă creditorul să-și retragă plângerea, dar și să pună la cale o stratagemă prin care să obțină bani.
Ce e interesant în această poveste morală e că eroul care dă titlul filmului nu e neapărat un erou pozitiv, dar nici cu totul negativ, deși resorturile la care recurge îi pun în discuție onestitatea. El pleacă din start din postura de urs păcălit de vulpe și, cu zâmbetul lui larg, încearcă să ne convingă și pe noi, și celelalte personaje, că e un om cinstit, chiar dacă ce vedem îl contrazice uneori.
Lui Farhadi, care are două Oscaruri pentru „Clientul” / „The Salesman” în 2016 și „Nader și Simin, o despărțire” / „A Separation” (film care a luat și Ursul de Aur la Berlin în 2011), îi reușește cel mai bine să construiască o narațiune cu multe detalii practice și complicații, dar care nu limpezește până la capăt portretul eroului. În schimb, toate aceste răsuciri pe care Rahim le face pentru a-și păstra imaginea de om integru îi permit lui Farhadi să arate societatea iraniană de azi, unde oamenii sunt judecați după imagine și unde respectabilitatea e crucială.
Grija pentru ce spun oamenii e importantă lui Rahim, care devine de două ori personaj public – odată după ce returnează o pungă cu monezi de aur pe care pretinde că a găsit-o (iar televiziunea îi ridică în slăvi gestul), a doua oară după ce îl ia la bătaie pe creditor, iar mediile sociale explodează, ducându-i imaginea în extrema cealaltă. De fapt, adevăratul Rahim e undeva la mijloc.
Poate că singurul personaj cu totul integru e iubita eroului, Farkondeh (Sahar Goldoost) care preferă să-și strice relațiile cu familia decât să nu-i fie cu totul devotată celui cu care abia se poate vedea în oraș, pentru că în Iran întâlnirea dintre un bărbat și o femeie care nu sunt căsătoriți încă nu e văzută cu ochi buni.
„Un erou” nu e la fel de bun ca filmele lui Farhadi amintite mai sus. La un moment dat, toate complicațiile în care cade Rahim și pe care încearcă să le rezolve improvizând îl cam pierd pe spectatorul care i-a dat lui Farhadi credit maxim când a văzut că poate conduce povești de familie ca pe niște thrillere. Dar dincolo de încâlcelile care trenează de la un punct încolo, rămâne totuși fascinația de a vedea o lecție de virtuozitate scenaristică ce menține vie curiozitatea față de resorturile intime ale eroului.
„Un erou” e distribuit de Independența Film din 25 februarie 2022.
Trailer:
„Mami” – o jucărie pentru cinefili
Ghinionul lui „Petite maman”, de Céline Sciamma, e să fie considerat un film mic. A fost, ce-i drept, selecționat anul trecut în Competiție la Berlin (de unde a plecat cu mânuțele goale), dar și presa de specialitate l-a tratat în general ca pe un filmuleț drăguț, dar lipsit de amplitudine ori ambiție (deși Peter Bradshaw de la „The Guardian” i-a dat cinci stele, iar A.O. Scott de la „The New York Times” l-a pus în topul celor mai bune filme de anul trecut.).
„Mami” / „Petite maman”, care a fost lansat pe ecranele din România de Transilvania Film în 18 februarie 2022 (și care, în ciuda titlului, nu e chiar pentru copii), folosește copiii pentru a vorbi despre pierdere și relații filiale într-un context care depășește logica temporală. Eroina lui e o fetiță care vine împreună cu mama în casa bunicii proaspăt decedate pentru ca mama să facă ordine în lucrurile acesteia.
Dispariția bunicii e un prilej pentru fetița confruntată pentru prima dată cu moartea să-și imagineze o poveste în care, în coordonatele spațiului real, ea se împrietenește cu altă fetiță care îi seamănă până când realizează cine e, de fapt (interpretele sunt două surori gemene, Joséphine și Gabrielle Sanz.).
Pentru Sciamma, lansată cu filme despre adolescente care își descoperă identitatea și care a fost co-scenaristă la un film pentru copii, animația „Viața mea de dovlecel” / „Ma vie de courgette” (2016, de Claude Barras) înainte de a explora pasiunea dintre două femei de acum trei secole în „Portretul unei femei în flăcări” / „Portrait de la jeune fille en feu” (2020), „Petite maman” a fost o ocazie de a explora identitatea maternă.
A fost probabil și o ocazie de a vorbi despre puterea cinemaului de a crea universuri, mai ales că filmul a fost făcut în plină pandemie (cineasta folosea într-un interviu sintagma „puterea șamanică a cinemaului”.). Casa și grădina bunicii (un spațiu restrâns) devin un clopot de sticlă sub care Sciamma face ca lumea reală și fantezia să gliseze una într-alta, printr-un scenariu și o regie riguroase.
Pe cât de mic și de insignifiant pare filmul pentru unii, pe atât de largă e lumea care se deschide în spatele lui. O lume secretă, la care mulți ne refuzăm accesul pentru că riscăm să ne confruntăm cu lucruri care ne sperie. Aici călătoria în timp e permisă în toate direcțiile. Surprinzător e că toate drumurile se strâng într-un singur snop - în cazul lui Nelly, acceptarea neatenției mamei ei, găsirea unui sens pentru sentimentul că nu e iubită suficient.
„O să înțelegi tu când o să fii de vârsta mea”, spun de regulă mamele, dar cinemaul anulează timpul, așa că mama și fiica pot trata de pe poziții egale, spune Sciamma într-un interviu din „The Guardian” (https://www.theguardian.com/film/2021/nov/14/celine-sciamma-petite-maman-interview-girlhood-portrait-lady-fire). În acest interviu cineasta recunoaște că nu e în relații prea bune cu propria mamă, sugerând că „Petite maman” a fost pentru ea și un fel de terapie.
Dincolo de motivele personale ale autoarei, „Petite maman” e o incursiune misterioasă într-o zonă unde lucrurile mici par mari și invers – la fel și oamenii. Un fel de „Alice în Țara Minunilor”. Personal, n-aș insista pe încercarea cineastei de a politiza marșând pe egalitatea dintre mame și fiice. Oricum, egalitatea ar fi anulată pentru că acest univers elimină orice semn de punctuație. În schimb, orice fetiță ar putea deveni propria ei mamă și invers, ceea ce mi se pare mult mai sanogen. Altfel spus, această presupusă egalitate s-ar rezolva în asimilarea celuilalt, deci în propria împlinire.
Trailer:
