INTERVIU. De ce crede un cunoscut regizor că filmele ne ajută să ne dregem viețile pe ici, pe colo

Libertatea a stat de vorbă cu Desplechin în luna mai, când acesta era prezent în competiția Festivalului de la Cannes cu această poveste de dragoste și ură dintre doi frați care se revăd după 20 de ani pentru că părinții lor sunt la spital, în pericol să moară.

„Frate și soră” trimite la filmele mai vechi ale lui Desplechin „O poveste de Crăciun”/„Un conte de Noël” (2008) și „Regii și regina”/„Rois et reine” (2004), dar familia disfuncțională de acolo, cu nenumărate planuri de conflict, se restrânge acum la relația toxică dintre Alice (Marion Cotillard) și Louis (Melvil Poupaud), o actriță și un scriitor ale căror meserii artistice l-au interesat pe cineast pentru că a dorit să le prezinte fără niciun pic de snobism.

Familia se numește Vuillard, nume pe care Desplechin l-a mai folosit în filmele lui, iar acțiunea se petrece din nou în Roubaix, orașul său natal, care și el face parte din universul său cinematic.

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

De astă-dată, ura dintre frați, care ascunde o componentă incestuoasă nenumită, dar vizibilă, e pentru Desplechin vehiculul explorării obsesiei de a găsi un compromis rezonabil pentru relațiile familiale imposibile. Acestea, dacă nu se pot rezolva, pot găsi o zonă de nonagresiune (suntem de acord că nu suntem de acord), care poate aduce puțină liniște.

Cosmina Stratan interpretează rolul Luciei, care ascultă și încurajează autoanaliza lui Alice, fiind pentru ea ceea ce prietenul fratelui său, Zwy (Patrick Timsit), e pentru acesta. Un sfătuitor, dar și un posibil prieten imaginar, o extensie a personajului principal. Dacă e așa sau nu, vă veți da seama văzând filmul în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, care are loc în perioada 21-30 octombrie 2022 la București, sau atunci când Independența Film îl va distribui în săli, în primăvara lui 2023.

Interviul de mai jos e o ocazie de a intra în laboratorul de creație al unui cineast recunoscut, care nu se sfiește să accepte că de multe ori scrie scene ambigue ale căror linii de forță nu le găsește decât în lucrul cu actorii.

Libertatea: Cum ați abordat relația dintre cei doi frați, din moment ce relațiile dintre frați sunt uneori de proporții mitice?
Arnaud Desplechin: Nu am plănuit să merg până la Cain și Abel. Relația dintre frați e mereu un coșmar, dar am încercat să-i găsesc o soluție. Când am făcut „O poveste de Crăciun”, toată lumea a spus că e despre o familie disfuncțională. Și eu care credeam că toate familiile sunt disfuncționale. Familia a fost inventată să fie disfuncțională. Obsesia mea cu acest film a fost: putem regla totuși lucrurile și găsi un compromis care să ne aducă liniște? Nu e vorba de iertare, doar de un strop de liniște. Dacă îți dai seama în adâncul tău că îl iubești pe celălalt din toată inima sau îl urăști din toată inima, e de ajuns. Și celălalt e o ființă umană. Chiar dacă îl iubește sau chiar dacă îl urăște pe Louis, Alice acceptă faptul că relația lor e grea și asta e.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

– Ați scris personajele pentru Marion Cotillard și Melvil Poupaud sau i-ați ales pe urmă?
– Nu scriu pentru actori. Sunt prea superstițios și nici nu știu dacă vor fi liberi atunci când voi filma, dar am știut în timp ce scriam că rolurile sunt pentru ei. Discutasem cu coscenarista Julie Peyr despre mulți actori care s-ar fi potrivit, dar decizia de a-i lua pe Marion și Melvil a venit foarte repede. Îmi amintesc seara când am terminat primul draft și Julie m-a întrebat: „Când vorbești cu Melvil?” „Chiar acum”, și i-am trimis un SMS. Dacă Melvil și Marion m-ar fi refuzat, nu știu ce aș fi făcut.

Personajul lui Alice e foarte ambiguu. Ea e cea care urăște, dar e și obiectul urii lui Louis, însă am știut de la început că scenariul va fi în favoarea ei. De aceea aveam nevoie să lucrez cu o actriță în care și eu, și spectatorul să avem încredere, iar eu sunt de partea lui Marion în orice film o văd.

– Cât de mult a influențat povestea faptul că Alice e actriță, iar Louis, scriitor?
– Mi-a fost puțin teamă, dar am vrut să arăt aceste două profesii fără să cad în snobism. Ce mi-a plăcut a fost că Alice nu se comportă deloc ca o actriță, ci e liniștită, în vreme ce fratele ei reacționează de multe ori exagerat, teatral. M-a amuzat acest paradox. Când am început să scriu, nu am știut că Melvil va fi scriitor. Dar doream ca Alice să fie actriță dintr-un motiv dramatic: în fiecare seară trebuie să fie în lumina reflectoarelor. Acum e într-un moment al vieții când nu dă doi bani pe teatru, nu-i pasă decât de părinții care sunt în spital. Deși i-ar fi plăcut să stea în umbră, seara trebuie să iasă la lumină. Mi s-a părut uman și emoționant acest paradox.

– Cât de multe ați descoperit pe platou dincolo de ceea ce exista pe hârtie?
– Nu am improvizat atât de mult cuvinte, cât situații. Melvil, cel puțin, respecta până și virgulele. Când scriu o scenă, nu știu exact despre ce va fi vorba în ea, de asta nici nu îmi place să scriu pentru un actor anume. Îmi plac scenele enigmatice, despre care e imposibil să știi dacă sunt vesele ori triste, lucru pe care prefer să-l descopăr împreună cu actorii. Împreună găsim adevărul cinematic.

De pildă, când citeam scenariul cu Marion, a văzut în multe locuri cuvântul „ură” și am întrebat-o dacă o deranjează, iar ea m-a întrebat: „Dar ea îl urăște sau îl iubește?” „Nu știu”, am zis. „Ești actriță, găsește răspunsul”. Nu ne-am gândit prea mult, dar lucrând pe scenariu mi-a propus să înlocuim ura cu teama. „Ok!”, am spus. „Acum încep să o înțeleg pe Alice”. E terifiată de propriile sentimente pentru că această furie, această ură pe care o simte e prea mult pentru cât poate duce. E atât de speriată de fratele ei, încât, atunci când îl vede pe coridor, leșină. E terifiată că părinții pot muri. Deci frica e emoția ei principală, iar asta nu știam când am scris scenariul.

Îmi place când actorii sunt curajoși

– Aveți nevoie să lucrați cu actori cu suficientă încredere în ei încât să plonjeze în personaj fără coordonate?
– Îmi place când sunt curajoși. Nu îmi plac actorii care își planifică jocul. Pe platou le poți cere să joace o replică amuzantă într-un registru dramatic, iar asta ne ajută să explorăm scena mai bine.

– A fost dificil să explorați această relație frate-soră, în care semitonurile erotice sunt vizibile, deși nu sunt exprimate?
– Asta a venit din jocul actorilor, nu din scriitură. De pildă, scena în care frații sunt în pat e și amuzantă, și șocantă, incestuoasă. E în film o replică a soțului lui Alice care îmi place mult: „Apropo, cartea fratelui tău e mereu pe noptieră”. Cum ar putea face un copil când fratele e permanent prezent? Dragostea lor a fost prea arzătoare, iar asta e o dimensiune pe care Marion și Melvil au creat-o, nu a fost planificată de mine. Am avut o intuiție, dar nu întreg tabloul în minte, mare parte din el a venit din felul în care au înțeles scena lucrând-o. Lucia o întreabă pe Alice: „E adevărat că îți urăști fratele?”. Iar Marion a improvizat când a răspuns: „Îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc atât de mult”.

– La începutul filmului se vede portretul lui Kafka pe hol. E vreun mesaj aici?
– Portretul acesta a fost în filmul meu precedent, „Tromperie” (2021, adaptare a romanului „Deception” de Philip Roth), iar scena respectivă e atât de brutală și de crudă, dar în același timp onirică, încât nu m-am putut gândi decât la Kafka. Îi citisem jurnalele chiar înainte de filmări, și acest coșmar al familiei din film mi-a amintit de „Metamorfoza”, așa că am decis să folosesc portretul lui Kafka pe post de punte între o comedie ușoară și un film atât de violent și de dramatic.

M-a impresionat Cosmina Stratan în filmul lui Mungiu, „După dealuri”

– Cât de important e personajul Luciei pentru poveste? Cum ați ales-o pe Cosmina Stratan?
– Nu pot uita jocul ei din „După dealuri”, filmul lui Cristian Mungiu care îmi place cel mai mult. Am cunoscut-o pe Cosmina când eram în pregătiri cu „Tromperie”, am vorbit atunci pe Skype, pentru că era pandemie și nu putea veni la Paris. Din cauza unui alt angajament pe care îl avea, nu a putut juca în „Tromperie”. Mi se pare una dintre cele mai bune actrițe din România.

Alice plonjează în propriile amintiri, e dispusă să-și exploreze interioritatea, iar ca să faci asta, ai nevoie de un prieten care să știe asculta. De asta i-am și spus personajului Lucia, pentru că e un personaj luminos. Îl văd ca pe un fel de logodnică a lui Alice. Se plac la prima vedere, deși sunt atât de diferite. Una e bogată și celebră, cealaltă vine din România. Una e actriță, cealaltă nu va fi niciodată actriță. Cu toate astea, găsesc ceva comun.

Întâlnirea lor îmi amintește de un film subevaluat al lui Woody Allen, „Another Woman”, unde e o scenă în care Gena Rowlands o întâlnește pe Mia Farrow și i se confesează. Îmi place scurta scenă cu Marion când e pe scenă, în lumină, iar Lucia care era în umbră, iese din umbră și intră și ea în lumină. Nu știi exact cine e în umbră și cine în întuneric.

Cinemaul trece printr-o nouă criză din cauza platformelor

– Nu doar că sunteți un mare cinefil, dar și un mare cunoscător de cinema. Ce părere aveți despre situația actuală a cinematografului?
– Cinemaul trece printr-o criză din cauza platformelor. Asta e clar. Numai că e în criză din 1927, când a apărut „The Jazz Singer” (n.r. – de Alan Crosland, primul film sonor). De atunci tot într-o criză o ține. Când a apărut televiziunea în America, s-a spus: „Cinemaul a murit”, așa că s-a inventat cinemascopul etc. Hitchcock a lucrat pentru televiziune, Raoul Walsh, la fel, John Ford a făcut westernuri proaste pentru televiziune. Toți au lucrat pentru televiziune. Acum avem o nouă criză. Dar crizele sunt o veste bună pentru că numai așa cinemaul e obligat să se reinventeze.

În momentul de față nu mi se pare că există un nou val în cinema, în schimb, faptul că „Titane” a luat anul trecut trofeul la Cannes a fost pentru mine o veste foarte bună. „Titane” e un cinema diferit de ce fac eu, dar e făcut de o femeie care nu se teme de nimic și căreia nu-i pasă ce crede lumea despre filmul ei. Această libertate a ei m-a ajutat foarte mult. Când am început să filmez „Frate și soră”, mi-am și spus: „Dacă aș putea fi măcar 30% la fel de liber ca ea…”. Combinația asta de cinema de gen și cinema politic, gender etc. mi s-a părut absolut superbă. E obsedată de niște lucruri pe care eu sunt prea bătrân ca să le împărtășesc, dar am fost foarte fericit să le văd pe ecran.

– Dar atunci, care sunt obsesiile dumneavoastră?
– Filosoful american Stanley Cavell a spus: „Cinemaul ne face mai buni”. Cred că cinemaul ne poate ajuta să ne dregem viețile. Nu de tot, nu poate împiedica viețile noastre să fie vraiște, dar pe ici, pe colo le mai poate drege. Asta a fost și obsesia mea cu acest film.

Arnaud Desplechin, la București

Cineastul francez va fi prezent sâmbăta viitoare, pe 22 octombrie, la București. După premiera filmului (ce va avea loc pe 22 octombrie, ora 19.30, la Cinema Elvire Popesco), Desplechin va susține o conferință moderată de criticul de film Ionuț Mareș.

Citiți și interviul acordat la Cannes 2022 de Marion Cotillard cititorilor „Libertatea”

Urmărește-ne pe Google News