Un film remarcabil de acum 51 de ani plus o întâlnire memorabilă: Steven Spielberg, în dialog cu publicul românesc
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În 15 aprilie 2022, Steven Spielberg va dialoga pentru prima dată cu publicul din România, în cadrul American Independent Film Festival din București (15-21 aprilie 2022). Discuția moderată de criticul Andrei Gorzo după proiecția filmului „West Side Story” are loc pe Zoom. Cu această ocazie va fi proiectat și primul film al regizorului american.
Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului, l-a cunoscut pe Spielberg în 2013, când amândoi au făcut parte din juriul competiției de la Cannes, juriu pe care îl prezida cineastul american. Aproape 10 ani mai târziu, Mungiu îl omagiază pe Spielberg prezentându-i trei filme: primul lungmetraj – „Duel pe autostradă” / “Duel” (1971), cel mai recent film – „Poveste din Cartierul de Vest” / „West Side Story” (2021) și, între ele, „E.T. the Extra-terrestrial” (1982).
Dacă despre „Poveste din Cartierul de Vest” și, mai ales, despre „E.T.” s-a scris mult, primul film al lui Spielberg nu e mai puțin valoros dar, fiind realizat de un regizor necunoscut pe atunci, care încă lucra în televiziune, a căpătat greutate cu fiecare nou succes al acestuia.
Revederea „Duelului” la 50 de ani de la realizarea lui (și „E.T”., și „Duel” au mai fost arătate la Cinemateca Română), arată un film care n-a îmbătrânit deloc. Confruntarea dintre un bărbat obișnuit agresat în trafic de un camion-cisternă își păstrează tensiunea inclusiv pentru cine știe deznodământul.
Faptul că a fost turnat în doar 10 zile, ca producție TV (mai apoi a fost modificat și lansat în 1972 și în cinematografe) îl transformă într-o lecție de virtuozitate regizorală. Nu-ți trebuie sute de milioane de dolari ca să construiești o poveste intensă și terifiantă, chiar dacă tot ce se întâmplă e că un om este urmărit de un camion pe șoselele pustii ale Californiei.
Cinemaul pe care-l făcea Spielberg la începuturi, cu trimiteri vizibile mai ales la Hitchcock, poate avea relevanță și azi. La primul nivel, faptul că e vorba de un scandal în trafic poate funcționa pentru șoferii români ca o captatio benevolentiae. Însuși autorul povestirii de la care a plecat Spielberg, Richard Matheson, s-a inspirat dintr-un incident care i s-a întâmplat în 1963, când a fost urmărit de un camion.
Spielberg a rezonat cu povestirea pentru că și-a adus aminte de el însuși, de copilul evreu șicanat de colegi la școală. „Cunoșteam sentimentul. Dar chiar dacă m-am străduit să antropomorfizez camionul, să fac din el o extensie a unei forțe a răului, fără să-mi pese prea mult de șoferul lui, tot a ajuns să reprezinte un lucru care îmi era familiar”, spune Spielberg în cartea „Steven Spielberg and Duel: The Making of a Film Career”, pe care Steven Awalt a scris-o special despre film. De altfel, în toate filmele sale Spielberg a păstrat amintirea copilului hărțuit de colegi și a dezvoltat-o nu într-o personalitate artistică revanșardă, ci într-una plină de umanitate.
Dar când a făcut „Duelul” avea 24 de ani. Structura simplă a poveștii i-a permis să sugereze mai mult decât dacă ar fi incorporat subploturi ori flashback-uri, făcând ca drama lui David Mann (interpretat de Dennis Weaver) să fie văzută de unii nu doar ca un excelent thriller, ci și ca o redeșteptare a masculinității într-un personaj care până atunci mima o forță pe care n-o avea.
Soția care apare într-o singură secvență (o convorbire telefonică) îl domină pe Mann (man în engleză înseamnă bărbat) și, înainte să-i închidă telefonul în nas, îi reproșează că la petrecerea de cu o seară înainte nu i-a luat apărarea în fața unui cunoscut care i-a făcut avansuri. Necombativ, Mann evită o confruntare verbală cu soția. Restul femeilor care apar în film sunt de vârsta a doua și a treia, și au față de personajul principal o atitudine mai degrabă maternă.
În aceste condiții, incidentul cu camionul care, după ce îl șicanează, încearcă să-l omoare devine pentru Mann șansa de a-și recupera dimensiunea masculină lezată. „Crezi că unele lucruri nu se vor schimba vreodată. De pildă, să conduci pe autostradă fără ca cineva să încerce să te omoare. Și apoi se întâmplă o tâmpenie, 20-25 de minute din întreaga ta viață; toate frânghiile care te țineau se rup și e ca și cum te-ai fi întors în junglă”, gândește eroul (îi auzim vocea din off).
Alți comentatori au mers pe ceea ce Spielberg însuși a spus despre film, brodând pe marginea criticii aduse mecanicizării vieții nu doar de către folosirea mașinilor, dar și de către convențiile sociale.
În Plymouth-ul său Valiant ruginiu, David Mann are de ales între a continua să fugă și a-și înfrunta adversarul - care adversar pare să fie mai mult camionul decât șoferul pe care nici nu-l vedem la față. E ca o confruntare cu umbra, cu propriile frici și cu sentimentul că nu e suficient de bărbat / suficient de bun.
Nu întâmplător, înainte să apară camionul, eroul ascultă o emisiune la radio unde un bărbat cere sfatul realizatoarei despre o dilemă legată de recensământul în curs: pe cine să declare cap al familiei din moment ce soția aduce bani în casă, iar el stă cu copiii? Moderatoarea îi sugerează că ar fi bine să treacă numele soției. Până și faptul că nu poate lua singur o decizie e grăitor.
Fiind tot ceea ce eroul nu poate fi, exudând masculinitate și agresivitate prin înfățișarea și zgomotele pe care le scoate (coloana sonoră ține loc de dialog în acest film cu puține replici), camionul e un fel de dublu răsturnat pe care eroul trebuie să-l biruie dacă vrea să-l asimileze. Faptul că la final își permite câteva lacrimi e un semn că l-a asimilat corect, fără să-l fi lăsat să-i acopere în întregime latura feminină.
Alți comentatori au fost de părere că diabolicul camion e rodul imaginației eroului. Povestea n-ar funcționa fără el, dar poate fi un balaur interior ambivalent, pentru că înfrângerea lui deblochează niște comori. (Nu întâmplător, la un moment dat camionul îl urmărește pe erou în jurul unui popas și distruge cuștile cu șerpi ale proprietarei.).
Filmul ar mai putea avea azi relevanță și pentru că, datorită războiului, egoul nostru e supradimensionat la nivel de individ și de comunitate. Spiritele se încing repede, ne lezăm ușor din motive pe care nu le vedem sau care nici nu există, dar pe care le luăm ca pe niște atacuri personale. Teama de moarte pe care o aduce războiul ne afectează chiar dacă nu ne dăm seama. Or, egoul folosește frica pentru a o proiecta asupra mediului, iar această frică se poate manifesta și ca teamă de un lucru concret (fobiile sau teama de o mașină care ne urmărește), și ca teamă de necunoscut (de moarte). Același lucru s-a întâmplat și în pandemie.
„Cum poate conduce atât de repede?”, se întreabă eroul care nu știe nici ce are șoferul camionului cu el, la fel cum se întreba Butch Cassidy (Paul Newman) despre cei care îl urmăresc pe el și pe Sundance Kid în „Butch Cassidy and the Sundance Kid” (de George Roy Hill, 1969) : „Cine sunt oamenii ăștia?”.
Privit din acest unghi, camionul nici nu mai pare o forță demonică (balaurul care scoate flăcări pe nări), ci un aliat a cărui forță brută, irațională e în beneficiul eroului dacă acesta o poate îmblânzi.
Cum se face asta? Cine s-a confruntat cu umbra știe că nu trebuie să încerci să te bați cu ea, altfel riști să te distrugă. În primul rând trebuie să te uiți în ochii ei, asta te face să nu te mai temi atât. „Poate că toți balaurii din viețile noastre sunt prințese care nu așteaptă decât să ne vadă acționând măcar o dată în chip frumos și curajos. Poate că tot ce ne înfricoșează nu e, în esență, decât ceva lipsit de apărare care are nevoie de iubirea noastră”, scria Rainer Maria Rilke. În fond, eroul lui Spielberg scapă printr-o mică șmecherie, nu umflându-și mușchii.
Trailer:
