INTERVIU. Un film românesc despre fața mai puțin văzută a războiului din Afganistan. „Vorbim mult despre eroismul soldaților români și rar despre civilii de acolo”

„Niciun animal nu poate să fie atât de crud, atât de artistic și rafinat în cruzimea sa precum este omul”, observă protagonistul Ivan Karamazov în „Frații Karamazov” a lui Fiodor Dostoievski. 110 ani mai târziu, cuvintele se repetă ca o mantră în „Soldații de zinc” ai Svetlanei Aleksievici, cartea ce surprinde cruzimea și trauma lăsate în urmă de un războiul fără sens al Uniunii Sovietice în Afganistan.

După retragerea sovieticilor, a venit rândul Occidentului să promită că va aduce cu arme „civilizația” în Afganistan. Intervenția occidentală a durat de două ori mai mult decât cea sovietică și a lăsat în urmă peste 170.000 de morți, potrivit unui raport independent întocmit de Universitatea Brown. Și, printre sutele de mii de soldați occidentali s-au numărat și militari ai Armatei Române.

„Mă pasiona de mult să fac un film despre acest război, primul în care a fost implicată România după Al Doilea Război Mondial. Vorbim mult despre eroismul soldaților români care au luptat acolo, dar foarte puțin despre civilii din Afganistan. Despre cei prinși într-un război nesfârșit, a căror singură vină a fost că s-au născut acolo”, povestește regizorul Vlad Petri, care e nominalizat la categoria cel mai bun documentar de scurtmetraj de la Premiile Gopo 2022 pentru „Același vis”. 

Premieră mondială la Sarajevo 

„Același vis” a câștigat deja mențiunea specială a juriului de la Sarajevo Film Festival, unde a avut premiera în august 2021, chiar în zilele retragerii ultimelor forțe occidentale și căderii Kabulului. Acum, documentarul lui Vlad Petri e nominalizat sub umbra unui alt război, de data asta la granițele României.

Despre ce l-a împins să spună povestea unui război printr-o interacțiune oarecare dintre un soldat român și o fetiță afgană și despre cât de greu a fost să facă un documentar despre Afganistan, regizorul a povestit pentru cititorii Libertatea.

Mi s-a părut că pentru liderii militari a fost ceva de bifat în carieră. Dar în filmul meu am vrut să arăt că războiul înseamnă multe victime și nu a rezolvat nimic în cazul Afganistanului.

Vlad Petri, regizor:

Povestea soldatului Doru fără soldatul Doru 

Libertatea: Cum ai ajuns la povestea expusă în film, cea a soldatului Doru măcinat de faptul că nu i se permite să evacueze medical o fetiță afgană rănită?
Vlad Petri: Cred că a fost o întâmplare că am dat peste această poveste. L-am cunoscut pe militar printr-un prieten comun. Eram într-un mediu mai puțin formal, am început să discutăm despre experiența mea în Afganistan, iar asta l-a deschis să-mi mărturisească mai multe lucruri despre război. M-a impresionat povestea fetiței și mi s-a părut că același efect l-a avut și asupra lui, că ar fi vrut ca lucrurile să nu se sfârșească cum s-au sfârșit pentru copila afgană.

Pe mine mă pasiona ideea de a face un film despre acest război, primul de după Al Doilea Război Mondial în care a fost implicată România. Am tot încercat să găsesc moduri de a spune o asemenea poveste, iar răspunsul l-am primit odată cu povestea soldatului Doru.

– Dar Doru nu e numele său, iar în film nu apare nici măcar vocea soldatului, de ce asta?
– În primul rând, el nu e veteran, e în continuare activ în Armată. De aici vine și teama de a vorbi. Povestea lui e din perioada 2012-2013. Încă nu am avut timp nici să-i arăt filmul. Dar plănuiesc și cred că va fi interesat, poate chiar îi va deschide alte amintiri din Afganistan. Oricum, am încercat să filmez cu alți soldați, cu veterani, dar a fost complicat. Evident că există o reticență de a vorbi despre asemenea lucruri în interiorul Armatei.

Călătoria în Afganistan 

– Ai spus că interesul tău a fost stârnit și de o vizită personală în Afganistan. Cum ai ajuns acolo?
– Era prin 2010. Făceam prospecție pentru un documentar, care nu a mai ajuns să existe vreodată. Însă, chiar și așa, acea vizită mi-a dat acces la afgani. Am stat în casele localnicilor, m-am întâlnit cu tot felul de oameni din Kabul. A fost o experiență foarte puternică de a lua contact direct cu Afganistanul. 

În același timp, o sursă de inspirație a fost cartea „Soldații de zinc” ai Svetlanei Aleksievici. M-am simțit legat cumva. Invazia Uniunii Sovietice a început în 1979. Atunci m-am născut și eu. M-a afectat să văd copii, invalizi și femei în burka care cerșeau pe străzile din Afganistan. M-am gândit că oamenii ăștia au fost în război întreaga mea viață. Și, când am auzit povestea cu fetița și soldatul român, am simțit că mă regăsesc și eu în istoria asta recentă și plină de tragedii a Afganistanului. 

Imagini de arhivă de la Armata Română 

– Căutai un mod în care să te integrezi în istoria recentă a Afganistanului?
– Da. Și mai erau și imaginile din drone, cu lumea de sus și oamenii văzuți ca niște pete de cerneală, care dispar fără urmă după un bum-bum. Mi s-au părut foarte puternice și am vrut să integrez și acest layer într-un film al meu. Am făcut-o în „Același vis”.

– Nu sunt doar filmările din dronă care par suprarealiste în film, dar și cele de pe vehiculele militare de patrulă. Cum ai ajuns la ele?
– Păi, a fost foarte complicat cu arhivele, cu făcut rost de materiale. Am avut noroc de câteva filmări primite de la Armată. Aș fi vrut să fi avut mai multe, dar am făcut montaj din ce am primit și mi se pare că a ieșit suficient de bine.

Un film urmărit de război. Atunci – în Afganistan, acum – în Ucraina 

– Lansarea documentarului tău a fost urmărită cumva de război, cum a influențat asta reacțiile publicului la vizionare?
– Premiera filmului a avut loc la Sarajevo. Fix atunci se retrăgeau ultimele trupe occidentale din Afganistan. Era ciudat că, zilele alea, părea că asistăm cu toții la un sfârșit de lume în Afganistan. Toți ochii erau pe ce se întâmpla acolo. Urmăream cu toții imaginile cu oameni căzând de pe avion. Acum nimeni nu mai vorbește despre asta.

Mi se pare ciudat că memoria oamenilor legată de asemenea evenimente trece repede. Probabil va trece și cea despre Ucraina.

Oricum, filmul meu a devenit foarte actual la Sarajevo, pentru că chiar atunci avea loc retragerea ultimelor trupe din Afganistan. Dar evident că nu plănuiam asta. Eu am început lucru la acest film în pandemie, când stăteam foarte mult în casă și am avut timp să fac două documentare de scurtmetraj cu filmări pe care le aveam deja în arhivă – „Același vis” și un altul despre viața bunicii mele din Telciu.

– Cinic vorbind, suprapunerea peste război este marele noroc al filmului tău?
– Din păcate, se tot suprapune în ultimul an. În general, viața unui documentar de scurtmetraj e limitată. Îl mai arăți la prieteni, la câteva festivaluri, dar distribuția este dificilă. Am avut avanpremieră la Films de Cannes a Bucarest și la BIFF. 

Un scurtmetraj mi se pare un fel de pregătire pentru un lungmetraj. Iar pe mine mă pasionează tema războiului. Și a fost o experiență faină să lucrez la „Același vis”. Un one-man show pe partea de montaj, de regie, de scenariu. A durat vreo 5-6 luni, cu pauze. Și apoi am lucrat la sunet cu Vlad Voinescu.

„Oamenii care au murit acolo au fost invizibili în România” 

– Dar care e marea ta speranță legată de „Același vis”?
– Eu sper ca acest film să nască niște dezbateri cu privire la ce a însemnat războiul din Afganistan. Filmul oferă și niște date statistice, destul de îngrozitoare, despre câți bani s-au cheltuit și câți civili și-au pierdut viața. În mass-media, s-a vorbit mult despre eroismul soldaților români care au luptat acolo, dar foarte puțin despre civilii din Afganistan. Datorită distanței fizice și culturale, oamenii care au murit acolo au fost invizibili în România. E o abordare diferită față de ce se întâmplă în relație cu Ucraina.

Pe mine m-a interesat să ofer un echilibru al vocilor, să ofer și perspectiva civililor peste care cădeau bombe și care erau inocenți. Afganistan nu e doar despre eroism. E și despre schizofrenia occidentalilor, care au refuzat să vadă retragerea și revenirea la putere a talibanilor drept un eșec.

Noi am avut o paradă în București. Mi s-a părut că, pentru liderii militari, întreaga intervenție a fost ceva de bifat în carieră. De asta am început cu un citat din Ciucă, care în momentul lansării filmului era ministru al apărării. El a spus că pentru români a fost un moment în care am putut să stăm la masă cu marile armate ale lumii. Parcă eram la poker, iar românii stăteau în sfârșit la masă cu America și Marea Britanie. 

Noi suferim că suntem estici, dar ne uităm de sus la oameni când mergem în țări precum Afganistan și nu ne mai oprim din a vorbi despre eroismul celor care-i eliberează pe afgani de sub talibani. În filmul meu am vrut să arăt că războiul înseamnă și multe victime, iar asta nu a rezolvat nimic în cazul Afganistanului.

– Filmul oferă o imagine personală asupra războiului, prin prisma unui soldat oarecare și a unui copil oarecare, amândoi aruncați în același vis.
– Da. O viziune personală combinată cu generalizarea acelor imagini din dronă, care oferă perspectiva șefilor armatelor asupra a ce s-a întâmplat în Afganistan.

Trauma războiului, din Afganistan într-un sat oarecare din Transilvania 

– Jumătate din film este cu imagini din Afganistan, cealaltă jumătate cu imagini dintr-un sat oarecare cuprins de iarnă în Transilvania. De unde ideea asta?
– În primul rând, ideea titlului „Același vis” vine din „Soldații de zinc” ai Svetlanei Aleksievici. Acolo, un soldat sovietic se întoarce din războiul pe care sovieticii l-au numit „datorie internațională” și repetă: am același vis, am același vis, tot văd traumele războiului. Replica asta se suprapune peste povestea soldatului român, care nu a putut să salveze viața unei fetițe afgane și a continuat să se gândească la ea la ani buni, după întoarcerea în satul lui din România. 

Am făcut această legătură tocmai pentru a arăta cum universul fetiței afgane populează universul său din Transilvania. În film, toate gândurile soldatului se suprapun peste imaginile din Afganistan, iar gândurile fetiței sunt peste filmările din Ardeal. Cumva ea îi populează treptat visurile și universul său de acasă. Așa cum el și alți soldați occidentali i-au populat universul ei din Afganistan.

Poate e mai poetic, dar mi s-a părut că-l ajută pe spectatorul român să se identifice mai ușor cu gândurile unei fetițe afgane oarecare, care populează acum România.

– Anonimizarea protagoniștilor vrea să arate că povestea asta nu e doar a celor doi, ci a multor altor copii și soldați din Afganistan?
– Eu le-am dat niște nume generice. El e Doru și ea e Leyla. Dar, da, anonimizarea vrea să arate că povestea putea să fie a oricărui altcuiva. E o poveste la fel de generală precum imaginile din dronă. O poveste din miile care s-au întâmplat în Afganistan.

Și am vrut foarte mult ca fetița să fie pe picior de egalitate cu soldatul român. Ca viața ei să nu pară mai puțin importantă decât a lui. De asta nu am folosit nici voci, nu mi se părea că funcționează o voce feminină în pashtun cu o voce masculină în română, mi s-a părut că creez inegalitate. Eu voiam același nivel. Amândoi merită să fie văzuți la fel de mult în „Același vis”.

Între documentar și ficțiune

– Filmul e unul special, pentru că nu e complet documentar. E un hibrid cu ficțiune. De ce te-ai îndreptat spre acest gen?
– „Același vis” e la granița dintre documentar și ficțiune. Dar adevărul este că documentarul e oricum un fel de ficțiune, iar ficțiunea integrează de multe ori părți de documentar. Sunt multe exemple de filme hibrid, care îmbină bine ambele genuri. 

Plus, mi se pare că e tot mai greu să fii documentarist și să faci documentar. Asta pentru că e tot mai multă reticență în societatea noastră și cumva îi înțeleg pe oameni, nu-i blamez. Dar asta mă împinge să explorez această graniță dintre genuri. Acum lucrez la un lungmetraj care se joacă, de asemenea, cu ficțiunea și documentarul. Este despre relația de prietenie dintre două colege de studenție, o româncă și o iraniană, care schimbă scrisori în timpul a două revoluții, revoluția islamică din Iran și revoluția anticomunistă din România. Se va chema „Între revoluții” și sper că va fi gata până la sfârșitul lui 2022.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE