Dincolo de statistici: două lecturi ale României contemporane
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În 2024, în Journal of the Knowledge Economy, patru autori români, Călin Vâlsan (Bishop’s University și Universitatea din București), Elena Druică (Universitatea din București), Zizi Goschin (Academia de Studii Economice din Bucuresti) și Rodica Ianole-Călin (Universitatea din București), au publicat articolul The Perception of Economic Growth and the Romanian „Mioritic Syndrome” (Percepția creșterii economice și „Sindromul Mioritic” românesc).
Care-i schepsisul articolului? Autorii analizează modul în care românii percep evoluția economiei și propria bunăstare în contextul tranziției postcomuniste. Sunt folosite datele unui chestionar, „Life in Transition Survey”, realizat de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare în 2006, 2010 și 2016.
Studiul se învârte în jurul a două întrebări principale: (1) dacă percepțiile economice sunt diferențiate între evaluarea propriei situații și cea a economiei naționale și (2) cum evoluează aceste percepții în timp.
Ce (ne) spun datele? Ei bine, se subliniază faptul că, deși țara noastră a înregistrat progrese economice în ultimele trei decenii, percepțiile populației asupra economiei nu reflectă pe deplin aceste evoluții, ceea ce, spun autorii, sugerează existența unui decalaj persistent între realitatea economică și percepția subiectivă.
Succint, respondenții consideră că propria lor situație s-a îmbunătățit, dar percep economia națională ca stagnând sau chiar deteriorându-se - fenomenul este similar cu „paradoxul Easterlin”, observat și în alte economii de prin est, unde creșterea economică nu este însoțită de o creștere proporțională a satisfacției subiective.
Pentru a explica aceste discrepanțe, autorii invocă factori din psihologia socială și economia comportamentală - spre exemplu, contagiunea socială, atunci când percepțiile negative se propagă la nivel colectiv și devin norme culturale. Mai mult, lipsa încrederii în instituții și corupția amplifică tendința de a evalua negativ economia națională.
Mai sunt aduse pe terenul de joc al explicațiilor și mass-media, dar și comunicarea instituțională, ce tind să amplifice percepțiile negative asupra economiei fie și doar pentru că se pune un accent pe crize, corupție și instabilitate. Moștenirea istorică a perioadei comuniste, cum să lipsească tocmai aceasta?, punctează și ea decisiv: pasămite, oamenii manifestă o neîncredere în statistici oficiale și instituții publice, fapt ce ni se trage hăt tocmai din comunism.
Și pentru că toate acestea trebuie să poarte un nume, li s-a spus ilustrativ „Sindromul Mioritic”, adică acea formă de fatalism cultural bine împământenită pe la noi, pe la români.
Bunăoară, noi tot creștem-creștem, dar trăim „pe culmile disperării” economice. Trecem peste faptul că nu există nicio inconsecvență logică în a fi mulțumit de propria bunăstare economică, iar în același timp să evaluezi critic dinamica economică à la longue. Sunt mulți români a căror situație materială s-a îmbunătățit semnificativ comparativ cu deceniile trecute, dar critică evoluția economică în ansamblu: o țară dominată de capital străin nu are cum să nu iște critici și nemulțumiri domestice. S-a întâmplat asta inclusiv în interbelicul mult tămâiat și lăudat, asociat cu vârsta de aur a omenirii românești.
Nu mai punem la socoteală nici că geografia contează, geography matters, iar ce se întâmplă economic la Vaslui, în Bărăgan sau în sudul rural al Olteniei nu-i totuna cu evenimentele din huburile economice București și Cluj-Napoca. Geografia ne învață un fapt simplu, că totul, dar absolut totul trebuie privit spațial. Astfel rămânem în zona minciunilor mici, minciunilor mari și statisticii („lies, damned lies, and statistics”).
Dar să lăsăm geografia (în sensul de spațiu, loc etc.) deoparte, să venim tot pe tărâmul academic al unor altfel de analize, din alte zone de cercetare.
Beatrice Leeming (doctorandă în istorie la University of Cambridge) a publicat în 2026, în Journal of European Studies, articolul „The Romanians have waited too long: The Provisionality of transition in Romanian New Wave cinema” („Românii au așteptat prea mult: «Provizoratul» tranziției în cinematografia Noului Val Românesc”). Ei bine, pe acest câmp intens desțelenit al analizei de film, lucrurile sunt mult mai nuanțate.
Ideea centrală a articolului este aceea că filmele Noului Val Românesc, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu sau Cristian Mungiu, nu urmează narațiunea optimistă și liniară a „progresului” asociată tranziției post-1989 - trecerea la democrație și capitalism va aduce inevitabil progres economic și integrare europeană.
Dimpotrivă, spune autoarea, filmele acestor autori români, Moartea domnului Lăzărescu, Amintiri din Epoca de Aur etc., propun o perspectivă mai sceptică, fragmentată, una în care tranziția este văzută ca un proces incert, incomplet și încărcat de anxietate.
În acest cadru, spune Beatrice Leeming, filmele Noului Val Românesc sunt ca o formă de rezistență estetică față de discursurile oficiale despre modernizare și integrare europeană. Lăsând deoparte „marea istorie” a tranziției, acestea pun accent pe experiențe individuale mici, cotidiene, cel mai adesea dureroase. Acest focus pe detalii personale și pe suferințe individuale subliniază un fapt simplu, de nezdruncinat: realitatea socială nu poate fi redusă la statistici sau la ideologii ale progresului.
Autoarea scrie că acest curent cinematografic s-a inserat în peisaj într-un moment istoric specific (anii 2000-2010), când România și alte țări postcomuniste își redefineau identitatea europeană, iar filmele acestui val au funcționat ca un mod de a exprima critic acea perioadă de incertitudine și de a problematiza ideea de „Europa” ca promisiune salvatoare.
După acest moment s-a intrat pe un alt făgaș, iar filmele ce succed Noul Val indică o schimbare de direcție. Europa nu mai este văzută ca un ideal, ea este o realitate prezentă, dar una fragmentată, inegală și conflictuală. Temele migrației, xenofobiei, criminalității transnaționale și inegalităților economice intră repede pe tabloul principal al ideilor social-societale.
Ce vreau să spun? Că lumile României contemporane sunt multiple și greu de prins în scheme generale. A specula, cum frecvent se întâmplă în mass-media, în social media, în gândirea comună în definitiv, că trăim în cea mai bună lume din lumile posibile nu este tocmai corect. Sună a fals, a discurs dogit. Se multiplică la infinit vocea puterii, a celor care vor ca lucrurile să rămână așa cum sunt, cei care sunt adepții statu-quoului. Or, lucrurile nu stau, cu siguranță, așa. A teoretiza la infinit despre influență și propagandă, despre românii manipulați care nu observă formidabilul progres social pe care-l traversăm este nu doar contraproductiv, dar asta ascunde și mai mult gunoiul sub preș. România are nevoie de microsociologii punctuale, unele care să ne indice cam care-i starea lucrurilor și cât de multă diversitate există în universul social românesc. Prin cele două exemple de mai sus am încercat să arăt două din multiplele fațete ale cosmosului social românesc.
