„Zona de interes”. Un film despre actualitatea ororilor de dincolo de zid în timp ce-ți cultivi florile și ești fericit dincoace de el
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Zilele acestea este lansat în România de casa de distribuție Bad Unicorn unul dintre cele mai așteptate filme - cu 5 premii Oscar! - „Zona de interes” regizat de Jonathan Glazer.
Criticii imortanți români au reacționat în lanț:
„Zona de interes devine un film despre oameni ce refuză cu fermitate să se vadă pe ei înșiși: dacă şi-ar da seama ce monstruozităţi au devenit, ar înnebuni pe loc” - scrie Anca Grădinariu.
„Glazer face aici din cinema un complice al infamiei care, până la final, întoarce armele. Morala ultimă e că nu putem ignora la infinit ceea ce pretindem că nu există”, notează Victor Morozov.
Andrei Gorzo în eseul său scrie: „Filmul ne invită să vedem barbaria nazistă ca revers și ca produs al acestei masive placidități burgheze, ceea ce e cu siguranță reducționist - inclusiv în relație cu romanul lui Amis, care bifează satiric mult mai multe aspecte ale culturii naziste decât componenta ei de conformism burghez -, dar, prin rigoarea execuției, este și foarte puternic”.
„Glazer propune un film aproape conceptual, a cărui forţă e dată de contrastul dintre ce vedem în prim-plan - activităţile şi grijile cotidiene ale familiei - şi ce se întâmplă în plan îndepărtat şi ce auzim pe coloana sonoră, semne discrete şi permanente ale grozăviei care se desfășoară dincolo de gardul curţii şi al grădinii” - notează Ionuț Mareș.
Am fost și am văzut și eu „Zona de interes”: înfricoșător de profund. Formal, filmul se bazează pe romanul cu același nume al scriitorului englez Martin Amis, care a murit recent. Filmul are puține în comun cu acest roman apărut la Anansi, tradus de Mihaela Ghița și pe care l-am prezentat când a apărut.
„Zona de interes” povestește despre comandantul de la Auschwitz, Rudolf Höss (Christian Friedel), soția sa, Hedwig (Sandra Hüller) și viața lor într-o casă zid în zid cu lagărul de concentrare. Un loc idilic, o familie fericită, o grădină frumoasă - totul pare perfect.
„Am simțit că era esențial să filmăm acolo. Am fost extrem de aproape de lagăr. Eram la 50 de metri de casa originală. Am reconstruit casa și grădina pe baza planurilor originale, iar simularea e cât se poate de precisă. Distanța dintre casă și lagăr, dintre casă și coșul de fum, e o simulare, e exactă. Din moment ce e vorba despre acest loc în mod specific, aveam nevoie să fiu acolo pentru a face un film despre el. Încărcătura pe care o are, ororile care s-au întâmplat acolo, și filmarea în proximitatea lui erau esențiale pentru mine. Proximitatea noastră şi proximitatea actorilor de acest loc şi îndoielile, temerile și sentimentele nerostite pe care le avea toată lumea din distribuție și din echipă cred că au contribuit la rezultat” - ne explică Jonathan Glazer, într-un interviu.
Filmul nu are aproape nicio intrigă. Regizorul este interesat doar de viața de zi cu zi a unei familii bogate, care prin voința istoriei este implicată și în moartea a milioane de oameni. E o meserie banală administrativă. Și ca orice „neamț serios” eroul își face bine meseria.
Camera de filmat este statică și cât se poate de detașată și se limitează la planuri medii și lungi din sânul familiei. Vedem gazonul verde perfect, florile cultivate cu dragoste de doamna casei și toată curtea scăldată în lumina soarelui. Camera este foarte atentă la aceste detalii ca și cum ororile nu ar fi prin preajmă.
Friedel face o interpretare rece alături de geniala Sandra Hüller, care îngrijește casa împreună cu numeroasele sale servitoare și probează ținutele rămase de la prizonierii evrei din lagăr. Mama vine în vizită și i se arată cu mândrie casa, grădina, piscina și serele.
Mai apar mici accidente care trimit spre ororile de dincolo de zid: jumătate din familie trebuie să fie spălată de cenușă după ce rămășițele cadavrelor arse sunt deversate în râu în timpul uneia dintre băi. Dar totul este arătat indirect, nu direct. Una peste alta, viața obișnuită a arienilor privilegiați este perfectă - nimic nu pare a o întrista.
Singurul conflict care apare în film și zdruncină fericirea familiei este promovarea lui Höss: pentru munca sa excelentă el este transferat la Oranienburg, lângă Berlin, iar soția sa, care tocmai a simțit gustul dulce al vieții burgheze, refuză categoric să părăsească cuibul familiei. Și cere să rămână aici: e fericită aici.
În acest film însă nu tema este importantă - nu ce, ci cum, felul în care povestește regizorul oroarea este esențial.
Glazer nu arată în mod deliberat ororile de la Auschwitz - camera nu trece zidul, însă ne oferă două elemente-cheie: sunetul și furnalele mereu fumegânde din orizontul apropiat. Înlocuiește imaginile cu strigăte în voice-over cuplându-le cu scenele din viața liniștită a familiei comandantului, testând capacitatea emoțională a spectatorului.
Glazer face totul de dragul - aproape sadic - ca la fiecare nouă scenă să-ți vină să exclami: „Ce oroare!”. Simți oroarea fără să o vezi - iar lipsa ei directă transmisă prin sunet și fum o face și mai puternică.
Noi nu vedem niciodată dincolo de gardul înalt de beton care separă viața prosperă a familiei comandantului lagărului de concentrare. Dar oroarea se revarsă, vine peste tine prin țipete îndepărtate, cu zumzetul tulburător al coloanei sonore a lui Miki Levi (care a lucrat la „Stay in My Skin” și „Jackie”) și cu fumul gros al coșurilor.
În general, nu este nevoie de detalii despre viața lagărului - sunt suficiente jocurile de zi cu zi ale numeroșilor copii ai lui Höss cu dinți de fier găsiți sau dictarea de către comandant a scrisorilor de lucru cu o notă leneșă către Führer.
Încă de la început, normalizarea coșmarului care se petrece în jurul nostru te face să te simți foarte inconfortabil. Cu toate acestea, Glaser ne face să credem că pentru familie este vorba pur și simplu de o afacere care îi permite lui Hedwig să trăiască în confort cu familia sa și lui Rudolf să-și îndeplinească visul în cariera lui ambițioasă. E doar o afacere de viață - cui dăunează?
Ce este această „Zonă de interes”? Un concept genial găsit de Martin Amis și regândit vizual excelent de Glazer.
„Zonă de interes” este un concept ce desemnează zona întregului complex concentraționar care explică modelul societății naziste ca pe o opțiune pentru crearea unei forme de viață, de societate bune. Iar dacă nu privești dincolo de zid este cea mai civilizată zonă umană posibilă: se citește poezie, se ascultă muzică bună - toată lumea este hiper educată și prosperă. Dacă nu ar fi acel zid blestemat, acel sunet de fond și acel fum, lumea, societatea ar fi perfectă.
„Zona de interes” nu e doar despre ororile trecutului, ci e despre cum se construiește această banalitate a răului de lângă noi.
În timp ce ne vedem de viața noastră plăcută, fericită, educată, prosperă, civilizată dincolo de zid....
Hqkx931 24.02.2024, 13:53
Sa încetăm cu propaganda ieftina ca nu are ce bombe nucleare cădea în România etc!Plus ca regresează societate cu sute de anii dacă cad o nucleara în Franța!Ca dacă nu ce?Crezi ca romanii nu pot imprima banii din plastic și ei dacă vor?!Cei mare lucru?de pune-ți asemenea presiune?!
Hqkx931 24.02.2024, 13:55
Nu e nici un Y în vocabularul limbii romane deci la casele la familile voastre fiecare!
Hqkx931 24.02.2024, 14:06
3 zile de post alb și o redresare puternică în România să va fluture frezele!
Elye 24.02.2024, 23:01
M-a înfricoșat puțin descrierea, fără să vreau m-am uitat la propriul zid al casei, se anunță un film excelent...
AlinutzaAlinutza12 25.02.2024, 19:40
Am văzut filmul deja și pot spune ca nu are nici un înțeles pur și simplu cel mai prost film pe care l-am văzut