În aceeași zi și în același loc mi-am întâlnit prima și ultima dragoste

Fata pe care o așteptam să se întoarcă la mine este Ileana, din Constanța. Fata care a apărut în locul ei este Emilia, din Eforie Nord. Două fete care se aseamănă în multe privințe: pe amândouă le-am iubit și amândouă m-au iubit. Amândouă sunt înalte, slăbuțe, cu ochii mari, chipul oval, părul lung, negru și căzut pe după umeri. Dacă le-ar vedea împreună, multă lume ar putea crede că sunt surori. Ce le deosebește însă este modul în care înțeleg și trăiesc iubirea.

Eu sunt Mihai Dima, din București, și am, acum, când vă scriu, 46 de ani. Povestea mea debutează în urmă cu treizeci de ani și continuă și astăzi, elementul de legătură fiind constituit din iubirea care ne leagă pe mine și pe soția mea, Emilia, cu care sunt căsătorit de circa două decenii.

Toate sunt bune și frumoase în familia noastră, avem doi copii minunați, trecutul în spate și viitorul în față. Nu ne lipsește nimic, suntem fericiți. Dar nu am fost mereu așa. Eu, unul, cel puțin, am suferit mult până să accesez împăcarea, liniștea și pacea sufletească de acum. și de vină pentru asta a fost Ileana. Ea este cea care mi-a frânt inima.

Am cunoscut-o pe Ileana în iarna anului 1988, mai exact pe 15 decembrie. țin minte foarte bine această dată, întrucât m-a marcat mult de-a lungul timpului. Mă aflam la Eforie Nord, la complexul balnear Steaua de Mare, care conține, pe lângă hotelul omonim, hotelurile Meduza și Delfin. II însoțeam pe tatăl meu, aflat acolo la tratament, fiindcă suferea de reumatism. Cum eu mă aflam în vacanța de iarnă, n-am avut nimic împotrivă să mă duc cu el, deși se anunța o mare plictiseală, ținând cont că pacienții erau în general persoane în vârstă. Nu-mi strica însă puțină liniște, după nebunia din armată.

într-adevăr, așa cum ziceam, în vara anului 1988 mă întorsesem din armată. Era pe vremea când stagiul militar se efectua înainte de începerea facultății. în toamna lui ’87, dădusem examen la Facultatea de Mecanică, din Poli-tehnică, intrasem și, în loc să încep imediat studiile, fusesem trimis în cătănie. Spre șansa mea, studenții efectuau un stagiu redus, de numai nouă luni, așa încât timpul a trecut repede, iar eu m-am văzut întors cu bine acasă. Apoi, toată vara n-am avut decât două preocupări, ambele firești la vârsta mea: să mă distrez și să iubesc.

Mă rodea faptul că, deși depășisem vârsta majoratului, nu reușisem să îmi găsesc o prietenă, când alți colegi schimbaseră câteva gagici până la terminarea liceului. îmi propusesem să rezolv problema cât mai degrabă, dar, din păcate, strădaniile mele rămăseseră neîncununate de succes, deși căutasem toată vara și toată toamna: tot singur, trist și melancolic eram.

Aceasta era starea mea de spirit în momentul în care m-am decis să plec cu tata la Eforie Nord. Voiam să îmi pun ordine în gânduri, să îmi redefinesc prioritățile și să mă liniștesc. Nu mă așteptam nicidecum ca tocmai acolo, în mijlocul bătrânilor reumatici, să îmi găsesc iubirea. Dar, așa cum se știe, când e să vină, iubirea vine nechemată. Ei bine, așa s-a întâmplat și la mine.

Era șapte seara. Era frig. Ninsese bine în acea iarnă și marea înghețase la mal. îmi plăcea asta. Mă aflam, singur, pe digul care intră în mare în dreptul străzii I.C. Brătianu și unde actual-mente se află complexul Debarcader. Obișnuiam ca, seară de seară, după cină, să ies la plimbare pe faleză și să mă opresc pe dig, unde îmi bucuram sufletul cu pacea locului. îmi prindea bine liniștea aceea vesperală, după agitația din timpul zilei, când îl însoțeam pe tata în cabinetele medicale pentru a-și efectua procedurile fizioterapeutice specifice: împachetări cu nămol, băi galvanice, masaj, raze diadinamice sau ultrascurte. Erau greu de suportat bătrânii, mă oboseau cu mofturile lor, specifice vârstei. Dar seara, la lumina lunii, singur cu marea, uitam de ei.

în seara de 15 decembrie, mă aflam, ca de obicei, pe dig, admirând freamătul mării. Era frig, dar eram îmbrăcat gros. Mă simțeam bine. în minte îmi veneau gânduri pacifiste. Mă simțeam împăcat cu mine, cu semenii și cu natura. Nu-mi mai trebuia nimic sau, cel puțin, așa simțeam. Că nu era așa aveam să aflu imediat, atunci când m-am auzit strigat:

— Hei, ce faci aici?

Deși era o voce caldă, de fată tânără, tot m-am speriat. Mă credeam singur, cum eram mereu. Nu mă așteptam să mai fie cineva. M-am întors și am măsurat-o din cap până în picioare pe cea care îmi stricase ordinea gândurilor. Nu părea a avea mai mult de 18 ani. Era echipată într-o salopetă de fâș, peste care avea o canadiană, iar pe cap purta o căciulă nostimă, multicoloră, care lăsa părul negru, lung și des, să îi cadă pe după umeri. Fața ovală, ca ale zeițelor grecești, era compusă din ochi mari și negri, sprâncene stufoase și buze cărnoase. Era frumoasă. Foarte frumoasă.

— Ce fac eu?! Spune-mi mai bine ce faci tu aici! i-am răspuns, mirat. Nu ți-e frică să umbli singură, noaptea?

— Dacă mi-ar fi fost, nu eram acum aici, mi-a întors-o, îndrăzneață, apropiindu-se încet. Dar tot nu mi-ai spus ce faci aici…

— Ce se vede: admir sălbăticia mării.

— Ai ceva împotrivă să o admirăm împreună?

— Nu știu, m-am fâstâcit pe moment. Nu, nu cred, m-am și bâlbâit puțin. Nu am, m-am hotărât într-un final.

Eram emoționat, iar peste numai câteva minute aveam să devin și mai emoționat. Auzind răspunsul meu, fata s-a apropiat și mai mult, mi-a întins mâna și mi-a spus:

— Eu sunt Ileana. Vrei să fim prieteni?

Am întins, la rândul meu, mâna, i-am strâns-o pe a ei încet și, fără să mă gândesc o clipă măcar, am răspuns ce mi-a venit prima oară în minte:

— Prieteni așa, ca niște copii, sau prieteni-prieteni?

— E vreo diferență? mi-a replicat ea cu un tupeu plăcut, incitant, privindu-mă drept în ochi și strângându-mi mâna din ce în ce mai tare.

Am căzut de acord că nu este și… am devenit prieteni. Așa a început povestea de dragoste dintre mine și Ileana, poveste care a durat cinci ani și care mi-aș fi dorit să nu se termine niciodată. Din păcate însă, nu a depins de mine și, până la urmă, s-a terminat.

Ca și mine, Ileana se afla în stațiune în calitate de însoțitor. Venise cu mama ei, care suferea de reumatism. Nu ne întâlniserăm până atunci din simplul motiv că ele sosiseră abia cu o zi în urmă și, în plus, se cazaseră la un alt hotel. Practic, locuiam la hoteluri diferite, luam masa la restaurante diferite, numai baza de tratament era comună. Ei bine, la acea bază aveam să mă întâlnesc cu Ileana în fiecare zi din cele șapte zile pe care le-am petrecut împreună la Eforie Nord. Dar, pe lângă acele întâlniri diurne, aveam parte de cele nocturne, pe dig. Acolo era „bătaia peștelui”. Acolo avea să se cimenteze relația noastră.

într-adevăr, nu a trecut seară în care să nu ne întâlnim pe dig, la „locul nostru”, cum numeam acel petic de ciment înconjurat de mare. Stăteam ore în șir, povesteam, ne țineam în brațe și ne sărutam. Trăiam clipe care aș fi vrut să n-aibă vreun sfârșit. La fel ca mine, nici Ileana nu cunoscuse iubirea până atunci; la fel ca mine, trecea prin ceva ce nu mai trecuse. Era minunat. Ne îndrăgostiserăm fulgerător unul de altul și ne promiteam că nu vom înceta niciodată să ne iubim la fel. Eu, unul, chiar m-am ținut de promisiune. Ileana însă nu s-a ținut. După cinci ani, m-a părăsit.

Ileana începuse facultatea tot în toamnă. Era studentă la ASE, în Bucu-rești. Cum de loc era din Constanța, își luase o cameră la cămin. Dar, odată ce s-a aprins flacăra iubirii noastre, a renunțat la acea cameră și s-a mutat la mine. Nu de puține ori rezolvam împreună exerciții de matematică. Ne înțelegeam și ne completam perfect. Iubirea noastră era ceva magic. Ea se consuma peste tot: pe băncile sălilor de curs, în metrou, în parcuri, în săli de cinema și, mai ales, acasă. Făceam dragoste ca nebunii, ore în șir, zile la rând, de parcă n-ar fi existat ziua de mâine. și, într-adevăr, la un moment dat n-a mai existat.

Cinci ani a durat iubirea dintre mine și Ileana. Exact pe durata facultății. Despărțirea s-a produs odată cu absolvirea, atunci când, propunându-i să fie soția mea, m-am lovit de refuzul ei, refuz motivat de prioritățile de ordin profesional și material. Altfel spus, Ileana zicea să așteptăm ca mai întâi să facem carieră, să strângem bani, să ne luăm un apartament al nostru și abia apoi să ne căsătorim. Nu am fost de acord cu asta, mai ales că ea intenționa să profeseze în Constanța, unde îi găsiseră părinții un post călduț, în timp ce eu urma să rămân să lucrez în Capitală. Iubirea la distanță era prea grea pentru mine. Nu îi puteam face față. Așa încât, cu durere în suflet, am pus punct.

Despărțirea de Ileana s-a produs în anul 1993, exact în ziua de 15 decembrie, în care ne și cunoscuserăm, și mi-a lăsat un gol imens în suflet. O iubisem, o iubeam și aveam să o iubesc ani mulți de atunci înainte, cu toată ființa mea. Pur și simplu, nu înțelegeam cum putuse renunța la o dragoste cosmică, așa cum era a noastră, pentru niște chestiuni pământene, materiale, precum o casă sau un serviciu. Nu aveam însă ce să fac decât să încerc să trec peste dezamăgire și să merg înainte. Ceea ce am și făcut.

Cu toate astea, deși era clar că Ileana ieșise definitiv din viața mea, nu trecea zi fără să mă gândesc la ea și, undeva în adâncul inimii, să sper că se va întoarce. Așa se explică faptul că, trei ani la rând de atunci, în fiecare vară și iarnă am mers la Eforie Nord și, timp de două săptămâni, cât dura șederea în stațiune, seară de seară am ieșit pe digul unde o întâlnisem prima oară. Nădăjduiam că va simți cumva chemarea mea, căci o strigam cu fiecare por al ființei mele, și va veni la „locul nostru”. Dar nu a venit. A venit, în schimb, Emilia.

întâlnirea cu Emilia a avut loc în iarna anului 1996, în aceeași zi de 15 decembrie care m-a marcat pe parcursul întregii vieți. Mă aflam pe dig, reflectând la ce a fost și întrebându-mă ce o să fie. Când mă aud întrebat, la fel ca în urmă cu opt ani:

— Hei, ce faci aici?

Am rămas mut. O emoție indes-criptibilă m-a învăluit instantaneu și un val de căldură a pus stăpânire pe mine. Credeam că era ea. De fapt, eram convins că e ea. Dar, când m-am întors, am văzut că nu era ea. Era cineva ca ea, dar nu ea.

— Ce fac eu?! Spune-mi mai bine ce faci tu aici! i-am răspuns, oarecum mecanic. Nu ți-e frică să umbli singură, noaptea?

— Nu, că sunt din oraș și mă cunosc oamenii, mi-a făcut ștrengărește cu ochiul. Locuiesc puțin mai jos, pe strada Transilvaniei. Dar nu mi-ai spus ce faci aici, la locul meu…

— Locul tău?! am zis și m-am uitat eu pe sub sprâncene, foarte surprins. Nu prea cred că e locul tău. Ăsta e locul meu!

— Ba e al meu! s-a revoltat ea.

— Ba al meu! m-am împotrivit.

— Bine, atunci, a acceptat fata, zâmbind împăciuitoare. E și al meu, și al tău. Eu sunt Emilia.

Am căzut de acord că este locul amândurora, ne-am strâns mâinile și… am devenit prieteni. Așa a început povestea de dragoste dintre mine și Emilia: la fel ca și cea cu Ileana. 0 poveste asemănătoare, cu atât mai mult cu cât Emilia aducea foarte bine din punct de vedere fizic cu Ileana: același păr negru, aceiași ochi mari, aceleași buze cărnoase… Singurul lucru care o deosebea de Ileana era că, deși mai tânără cu cinci ani, Emilia era mult mai matură în gândire și știa ce voia de la viață.

M-am căsătorit cu Emilia la mai puțin de un an din ziua în care ne-am întâlnit pe dig, și căsătoriți suntem și astăzi, la aproape douăzeci de ani de atunci. Ne iubim ca la început, ducem o viață minunată și suntem fericiți. Iar eu, privind în urmă, nu pot să nu constat ironicul simț al umorului pe care îl are cineva de acolo, de Sus, care a așezat lucrurile în așa fel încât să îmi găsesc și prima, și ultima iubire în același loc, în aceeași zi…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE