„Care a fost cea mai mare prostie pe care ai făcut-o?” Jocurile inventate de un tată blogger ca să scoată copiii din online
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Alex Zamfir, cunoscut datorită blogului său de parenting „Cel mai bun tată”, a creat în pandemie mai multe jocuri care să adune familia laolaltă altfel decât în fața televizorului sau a calculatorului. A jucat și cu elevii din școli și s-a convins că cei mici „au nevoie să povestească și lucrurile pe care de obicei noi am prefera să nu le auzim”.
Cuprins:
„Cea mai fericită zi din viața ta”, „Cea mai frumoasă amintire din copilărie” sau „Dacă ai fi un personaj istoric, cine ai fi și de ce”, „Dacă ai fi un obiect din bucătărie, ce ai fi și de ce”. Sunt mesaje de pe cartonașele unora dintre jocurile pe care bloggerul Alex Zamfir le-a gândit în pandemie. În cele zece jocuri inventate propune tot felul de teme care alimentează discuțiile plăcute în familie sau între prieteni și consumă într-un mod creativ timpul tot mai greu de umplut, din cauza restricțiilor.
„Prin vara anului trecut, în plină pandemie, când deja parcursesem tot Netflix-ul de două ori!, Iulia, soția mea, a venit și mi-a spus așa: «Ești cel mai deștept om pe care-l cunosc!» - e subiectivă, ce să facem? - și pur și simplu îți irosești inteligența nefăcând nimic”, a povestit Alex de unde i-a venit imboldul.
Toată luna august, anul trecut, a lucrat la concept și fiindcă soția lui e psiholog, a primit feedback pas cu pas. Când cartonașele au fost printate și gata de joacă, a primit și reacția fiului său, Mark.
I-au plăcut, așa cum le plac tuturor copiilor care le-au jucat, pentru că simțind că este o atmosferă de joc și pentru că sunt acolo întrebări pe care, de regulă, nu le adresăm copiilor - nu le adresăm nici adulților, dacă e să fiu cinstit -, le este ușor să răspundă și să povestească despre lucruri despre care vor să povestească, fie că sunt bucurii, tristeți, emoții, eșecuri, amintiri sau mai știu eu ce. Alex Zamfir:
Pe lângă distracție, creatorul „The funny brand” crede că jocurile sunt un pretext bun pentru a lega și mai bine relațiile. Într-un interviu pentru Libertatea, bloggerul a povestit cât de important este ca părinții să-i asculte pe copii și ce trucuri poți folosi ca să îi dezlipești pe cei mici de calculator și de telefon.
„Copiii au nevoie să povestească”
Libertatea: Care sunt reacțiile? Ce ți-au zis părinții și ce ți-au zis copiii care le-au jucat?
Alex Zamfir: Am început să merg prin școlile private, pentru că este mult mai simplu să ajung acolo. Și m-am jucat chiar eu cu copiii din multe clase. Au fost pur și simplu entuziasmați. Și, ca să înțelegi câtă nevoie au copiii să povestească, întrebarea la care întotdeauna vrea să răspundă toată clasa este din jocul „Cel/Cea Mai...”: „Care este cea mai mare prostie pe care ai făcut-o?”.
Copiii sunt mult mai sinceri și mai dornici de dialog decât adulții. Dacă îi asculți cu adevărat, poți afla multe lucruri interesante și poți reînvăța lucruri de la ei.
Favoritul copiilor, din ce m-am jucat eu cu ei prin școli, pare să fie „Lucruri care NU îmi plac”, tocmai pentru că au nevoie să povestească și lucrurile pe care de obicei noi, părinții sau adulții din viața lor, am prefera să nu le auzim sau ne facem că nu există. Dar ele există și ideea de joc le oferă un cadru în care se simt în siguranță să le împărtășească.
- Când noi eram mici, toate jocurile erau offline. Cum îți tragi copilul din online ca să joace „cărți”?
- Eu cred sincer că toți oamenii își doresc, la un moment dat, să lase device-ul pe care îl folosesc și să aibă o interacțiune umană directă. Nu o fac pentru că nimeni nu le oferă o alternativă care să le și facă plăcere. Cred că important este să nu faci mare caz că „trebuie” să ne jucăm. Trebuie doar să începi să te joci cu cartonașele și vei descoperi repede că toți cei din jur, copii sau adulți, ți se vor alătura.
Jocul fără învingători și învinși
- Majoritatea jocurilor se încheie cu un învingător și un învins. Cine câștigă „o partidă” și ce câștigi în general în joc?
- Nu există învingători, nu există pierzători. Nu e un concurs, e doar un mod surprinzător, pentru cei care joacă prima oară, de a petrece timpul cu cei dragi.
Atunci când cream jocurile și găseam vreo întrebare care îmi plăcea mult, încercam să-mi imaginez cum arată „locul” în care acea întrebare urma să primească un răspuns. De cele mai multe ori, aveam două imagini în minte:
- Familia cu copiii jos, pe covor, râzând auzind un răspuns.
- Un grup de prieteni în jurul unei mese, cu pahare de vin sau cafele lângă ei, vorbind unii peste alții, râzând, arătând cu degetul, distrându-se.
Cred în continuare că așa arată de cele mai multe ori atmosfera când oamenii se joacă.
- Jocul „amintirilor” cu precădere, dar și celelalte sunt un proces de cunoaștere a celuilalt. Ce ai aflat tu nou despre soția ta și despre copilul tău?
- Am aflat în toamna trecută cât de frică îi era lui Mark să nu aducă COVID-ul de la școală și să nu omoare pe unul dintre noi. Am aflat că eu sunt cel mai enervant membru al familiei, iar aici Mark îi include și pe bunici.
Datorită jocurilor, mi-am amintit cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care mi-a făcut-o cineva - nu, nu o să ți-o spun - și care este cel mai romantic moment din viața mea: are legătură cu Istanbul și cu un restaurant minunat de pe malul Bosforului.
- La ce întrebare de pe cartonașe te-ai blocat tu?
- La „Testul Relației” am realizat că sunt destule lucruri pe care nu le știam despre mine, nu mă gândisem niciodată la ele: de la care este filmul meu preferat la ce mă enervează cel mai tare la Iulia sau un loc în care nu am fost, dar aș vrea să merg.
- Sunt mulți părinți de adolescenți care acuză o comunicare defectuoasă pe măsură ce copilul intră în această complicată perioadă. Ce joc ai recomanda pentru ei?
- Jocurile acestea sunt ceea ce americanii numesc „Conversations starters”. Scopul lor nu este ca cineva să câștige sau să piardă, ci să pornească o discuție interesantă și poate importantă între oameni. Aș spune că orice joc e la fel de bun, dar dacă ar trebui să nominalizez câteva, aș spune așa: „Lucruri care Nu îmi plac”, „Dacă Aș...” „Cel/Cea Mai...”
Important este ca părinții chiar să își propună să îi asculte pe adolescenți, indiferent ce se hotărăsc aceștia să povestească.
Iar „Ghicește din trei cuvinte” poate fi extrem de distractiv, deci îl recomand și pe acesta.
- Ai și un joc pentru cupluri. Poate o astfel de joacă să te scutească de o vizită la psihologul de cuplu?
- Pe scurt, nu. Trăiesc în casă cu un profesionist din domeniu, deci nu cred că munca lor ar putea vreodată fi înlocuită de orice altceva. Atunci când simți că nu te mai descurci de unul singur, în viața ta sau în viața de cuplu, e important să apelezi la un specialist.
Acestea fiind spuse, pot însă să-ți relatez un moment anecdotic: o colegă de-ale Iuliei i-a povestit că a venit un cuplu la ea în terapie și la un moment dat unul dintre ei a spus: „Ne-am jucat chiar și Testul Relației și tot nu am reușit să ne rezolvăm problema”. Ceea ce demonstrează ce am spus mai sus.
- Ai jucat și cu părinții tăi? Merge să joci și cu bunici, părinți, copii/nepoți?
- Nu. Din păcate, relația mea cu părinții mei nu este de genul în care am putea să ne jucăm vreunul dintre jocurile astea. Noi nu ne împărtășim lucruri și vorbim rar și doar despre lucruri banale. Lucrurile serioase pe care le discutăm duc inevitabil la certuri, așa că le ocolim politicos.
Da, aș recomanda, acolo unde se poate, ca oamenii din diferite generații să joace împreună aceste jocuri.
„Și noi am fi rupt în două calculatoarele, dacă le-am fi avut”
- Tu ce jocuri jucai în copilărie?
- De-a v-ați ascunselea, fotbal pe stradă, căci nu prea treceau mașini. „Rațele și vânătorii”, „Leapșa”, cu tuburile cu cornete. Dar să nu ne păcălim: și noi am fi rupt în două calculatoarele, dacă le-am fi avut. Când au început să apară, pierdeam zile și nopți jucându-ne.
În loc să dăm vina pe copii și pe tehnologie, poate ar trebui chiar să facem ceva, adică să le oferim o alternativă pentru a mai renunța la ecran.
Cum spuneam, copiii ar vrea asta, trebuie să le spunem și ce să facă. Iar „pune mâna pe-o carte, să nu rămâi prost” sau „mai fă și tu niște teme”... funcționau când le auzeam noi?
- Nu vorbim cu părinții despre ce ne apasă, părinții evită anumite subiecte cu noi. De unde crezi că ni se trage și cum am putea să îmbunătățim asta?
- Ni se trage exact din lipsa de comunicare. O, atâtea probleme mici sau mari din lumea asta apar și se propagă tocmai pentru că oamenii nu știu să comunice sau le este frică să o facă. Tocmai de aceea e important să îi învățăm pe copii să vorbească despre ceea ce îi preocupă. Și ei nu vor face asta până când nu ne vor vedea pe noi făcând asta.
Cred că părinții noștri, în general, au făcut ce au putut mai bine, cu ce au avut la dispoziție. Ceea ce a fost foarte puțin, ei au scuza asta. Noi nu o mai avem, avem la dispoziție tot ce ne-am putea dori pentru a crește o generație de copii mai echilibrată, mai asumată, mai dornică să vorbească, să dezbată, să-ți spună într-un mod calm ce îi deranjează la tine sau ceea ce faci greșit, fără ca tu să simți că ai eșuat lamentabil.
- Ce ți-ar fi plăcut să afli de la ai tăi și nu din alte surse?
- Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe… nu, să aflu ceva măcar despre ce și când le-a fost greu în viață.
Mi-ar fi plăcut să aud un „Te iubesc”. Din când în când. Măcar o dată.
Mi-ar fi plăcut să aflu despre ce înseamnă să fii adolescent, despre sex și sexualitate.
Mi-ar fi plăcut să aflu mai des că sunt mândri de mine, nu doar despre ceea ce fac greșit.
