Brăduţul urban trăieşte clipa şi n-are perspectivă pe termen lung, nici măcar mediu, pe când brăduţul din satul bunicilor preferă să rămână afară, în curte, la aer, până trece şi moda asta barbară a împodobitului. Dacă exemplarul de oraş e de obicei un pic adus de spate, cu căştile pe urechi şi un brâu de artificii la îndemână, ruda de la ţară e mult mai verde din toate punctele de vedere.
Ba chiar şi mai paşnică, pentru că printre pisici torcătoare şi găini leneşe o mână de petarde aruncate în glumă poate declanşa un război mondial riscant în orice gospodărie care se respectă. E de notorietate faptul că brăduţul de oraş nu s-a înţeles niciodată bine cu brăduţul de sat. Deghizat uneori în molid sau îmbrăcat în plastic, orăşeanul s-a învăţat să pretindă favoruri, să ceară o coajă de portocală în plus, un glob mai frumos în vârf, mă rog, mofturi şi chestii din astea, care te fac să te simţi special ca om, darămite ca brad.
Brăduţul de oraş uită de unde a plecat, brăduţul de ţară nu pleacă niciodată, deşi câteodată poate că şi-ar dori să meargă şi el cu metroul, lipit de piciorul unui părinte grijuliu şi cu copii gălăgioşi. Diferiţi sau asemănători, prieteni sau duşmani, brăduţii copilăriei ne păzesc zi şi noapte amintirile, răi ca nişte căţeluşi de pluş uitaţi de stăpâni în afara plapumei. Mai ales iarna, când caloriferul sau soba macină în gol în aşteptarea zăpezii, ar fi bine să nu uităm că brăduţii fiecărui Crăciun au şi ei un sufleţel. Aşadar, înainte de culcare, spuneţi-le în şoaptă, ca pentru sine, noapte bună. Mai ştii, unii dintre ei, bine crescuţi la ţară sau la oraş, s-ar putea să vă răspundă. Şi să vă întoarcă zâmbetul.
George Pavlovschi