Pițigoiul - 15 curiozități și lucruri uimitoare despre această pasăre
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cântat de poeți, studiat de oameni de știință și iubit de ornitologi, pițigoiul este una dintre cele mai fascinante păsări de pe Terra. Mult mai rezistent și mai adaptabil decât alte păsări de talia sa, pițigoiul are abilități cognitive remarcabile, cu strategii de supraviețuire sofisticate și cu un rol ecologic esențial.
Cuprins:
Ce trebuie să știi despre pițigoi
Pițigoii aparțin familiei Paridae, un grup de păsări cântătoare care trăiesc de obicei în arbori și care se hrănesc predominant cu insecte. Acestea sunt prezente pe aproape întregul glob, cu excepția a trei continente: America de Sud, Australia și Antarctica, notează allaboutbirds.org.
Habitatele preferate ale pițigoilor sunt pădurile, parcurile, livezile și grădinile cu pomi fructiferi, însă unele exemplare se mulțumesc și cu tufișurile. La nivel mondial sunt peste 65 de specii de paride, iar în Europa trăiesc cele mai cunoscute. Este vorba despre pițigoiul mare (Parus major), pițigoiul albastru (Cyanistes caeruleus), pițigoiul de brădet (Periparus ater), pițigoiul de livadă (Poecile palustris) și pițigoiul moțat (Lophophanes cristatus).
În România, dar și în centrul Europei, cea mai răspândită specie este pițigoiul mare, ușor de identificat după pieptul galben străbătut de o dungă neagră, capul negru-lucios și petele albe de pe obraji. De asemenea, pițigoiul albastru, cu calota sa albastră distinctivă și penajul galben aprins, este și el un oaspete obișnuit al grădinilor. Ambele specii sunt sedentare, adică nu migrează, rămânând fidele aceluiași teritoriu pe tot parcursul anului.
Cum arată un pițigoi
Cu excepția celor trei genuri monotipice - Sylviparus, Melanochlora și Pseudopodoces - pițigoii sunt remarcabil de asemănători ca înfățișare, motiv pentru care familia din care fac parte este considerată una dintre cele mai conservatoare din lumea păsărilor din punct de vedere morfologic. Pițigoii adulți au în general între 10 și 16 centimetri în lungime, iar anvergura aripilor de 20-25 cm, ceea ce le conferă agilitate în zbor. Dacă sunt incluși și reprezentanții genurilor monotipice, lungimea pițigoilor este cuprinsă între 9 și 21 de centimetri. În ceea ce privește greutatea, aceasta variază între 5 și 50 de grame.
Principalele diferențe dintre specii se observă la nivelul penajului, mai ales al culorii. Ca siluetă, pițigoii au corpul sferic, acoperit cu un penaj des și moale, picioare solide și unghii puternice, care le permit să se cațere cu ușurință pe trunchiurile și ramurile copacilor. De asemenea, ciocul are formă conică și este subțire. Forma este influențată de dieta pițigoilor. Astfel, speciile mai insectivore au ciocul mai fin și alungit, în timp ce speciile care consumă frecvent semințe poartă un cioc mai scurt și mai robust, notează enciclopedia virtuală Wikipedia. Nu în ultimul rând, masculii și femelele pițigoi seamănă între ei, în timp ce puii sunt suficient de asemănători cu adulții încât diferențele să fie greu de remarcat.
Unde trăiesc și cum se adaptează la mediu
O caracteristică deosebită a pițigoilor este aceea că sunt adevărați campioni ai adaptabilității. În mediul lor natural, pițigoii preferă pădurile de foioase și cele mixte veșnic verzi, în special cele cu arbori bătrâni ale căror trunchiuri au scorburi propice cuibăritului. Totodată, se întâlnesc frecvent și în livezi, parcuri și cartiere rezidențiale. În ceea ce privește altitudinea, pițigoii preferă zonele joase. De exemplu, pițigoii cu smocuri sunt rareori văzuți la altitudini de peste 600 de metri. Însă, spre deosebire de multe alte specii, pițigoii sunt păsări extrem de adaptabile, care au reușit să se integreze perfect în mediile urbanizate.
Grădinile private, parcurile orășenești, aleile cu arbori maturi sunt habitaturi valoroase pentru pițigoi, mai ales atunci când sunt disponibile cuiburi artificiale. Această plasticitate ecologică explică de ce pițigoiul este una dintre puținele specii de păsări care a beneficiat, în anumite măsuri, de extinderea suburbiilor, atâta timp cât există copaci și hrană disponibile. Studii realizate în Marea Britanie și în Germania au arătat că densitățile de pițigoi pot fi comparabile sau chiar mai mari în grădinile suburbane decât în păduri, datorită hranei suplimentare care este oferită de oameni la hrănitoare.
Cuibărirea și reproducerea pițigoilor
Pițigoii sunt păsări cavernicole, adică se cuibăresc în scorburi naturale din trunchiurile copacilor sau acceptă chiar cuiburile artificiale. Ei își construiesc cuiburi în formă de cupă în interiorul scorburilor, folosind frunze umede, mușchi, ierburi și fâșii de scoarță și îl căptușesc cu materiale moi, precum păr, blană, lână și bumbac, smulgând uneori fire de păr direct de pe mamifere vii. Naturaliștii care au examinat cuiburi vechi au identificat în ele păr de raton, oposum, câine, veveriță-vulpe, veveriță roșie, iepure, cal, vacă, pisică, șoarece, marmotă și chiar păr uman, se mai precizează pe allaboutbirds.org.
Construcția cuibului durează între 6 și 11 zile. Sezonul de reproducere începe devreme, primăvara, în lunile martie-aprilie, fiind sincronizat cu apariția omizilor din frunzele de stejar, care este principala sursă de hrană pentru pui. Această sincronizare fenologică precisă este un subiect major de cercetare în contextul schimbărilor climatice. Femela pițigoi depune între 3 și 9 ouă albe sau bej cu puncte ruginii, maro sau violet, pe care le incubează timp de 12-14 zile. Ambii părinți participă la hrănirea puilor, care consumă cantități impresionante de omizi (un cuib activ poate necesita peste 500 de omizi pe zi). Puii de pițigoi pot zbura după 18-21 de zile, dar rămân în apropierea părinților câteva săptămâni. Un fapt mai puțin cunoscut este acela că pițigoii pot scoate într-un an favorabil două ponte (procesul de depunere a ouălor), ceea ce compensează rata ridicată a mortalității, mai ales în rândul puilor din primul an. Pițigoii au o durată de viață medie în săbăticie de trei ani.
Au o memorie spațială
Una dintre cele mai uimitoare trăsături ale pițigoilor o reprezintă memoria lor spațială excepțională. Este vorba despre acea parte a memoriei responsabilă cu înregistrarea și recuperarea informațiilor necesare pentru a planifica un traseu, a naviga într-un mediu și pentru a reține locația obiectelor. Specii precum pițigoiul de brădet și rudele nord-americane (Poecile atricapillus, pițigoiul cu calotă neagră, etc.) practică o strategie de supraviețuire numită „caching”, relatează birdfy.com. Aceștia ascund hrană în sute și chiar mii de locații diferite pe parcursul toamnei, pe care o recuperează iarna. Ceea ce este cu adevărat remarcabil este că aceste păsări își amintesc locația exactă a fiecărei ascunzători, uneori după câteva săptămâni sau chiar luni. Studii de neurobiologie au arătat că hipocampul - structura cerebrală implicată în memorarea locațiilor - este proporțional mai mare la speciile care practică caching-ul decât la cele care nu o fac. Mai mult decât atât, hipocampul crește în volum toamna, în perioada de depozitare intensă, și se micșorează primăvara.
Rolul ecologic al pițigoilor
Pițigoii joacă un rol ecologic esențial adesea subapreciat. Ca insectivori activi, aceștia consumă cantități uriașe de insecte și larvele lor, contribuind la controlul natural al dăunătorilor forestieri și agricoli. Studii realizate în păduri din Europa estimează că o pereche de pițigoi mari poate consuma echivalentul a câteva zeci de mii de insecte pe parcursul unui sezon de reproducere. În plus, practica de caching a semințelor la speciile nord-americane contribuie la dispersia acestora, având efecte benefice pentru regenerarea pădurilor. În același timp, prezența pițigoilor în grădinile private reduce necesarul de pesticide pentru controlul afidelor și al altor dăunători ai plantelor ornamentale.
15 curiozități despre pițigoi
- ADN-ul pițigoiului sugerează că această pasăre a apărut pentru prima dată pe Terra în urmă cu aproximativ 250.000 de ani.
- Pițigoiul cu moț are un strigăt de alarmă care este descris ca un țârâit ascuțit, rapid și repetitiv ce pare să se stingă în depărtare, dând impresia că pasărea se deplasează dintr-un loc în altul. Atât observatorii de păsări, cât și prădătorii pot fi induși în eroare și pot urmări acest „strigăt fantomă”, în timp ce pițigoiul rămâne ascuns în siguranță.
- Pițigoii sunt printre puținele păsări arboricole care își pot folosi picioarele pentru a ține hrana (semințe sau nuci) în timp ce le sparg pentru a le mânca.
- Puii de pițigoi rămân adesea alături de părinți pe parcursul primei ierni. Rareori se întâmplă ca un pui de pițigoi să rămână cu părinții chiar și în sezonul de cuibărit și îi ajută să crească următoarea generație de pui.
- Pe timpul iernii, pițigoii se ascund de prădători pe crengile copacilor și printre frunzele maro uscate ale pădurilor de foioase.
- Pițigoiul cu moț și cel cu creastă neagră au fost reclasificați ca fiind o singură specie în 1983. Pițigoiul cu creastă neagră preferă habitatul cu arbuști de mesquite, în timp ce pițigoiul cu moț preferă pădurile de foioase.
- Pițigoii aleg de obicei cele mai mari semințe de floarea-soarelui disponibile. Adesea, iau o singură sămânță dintr-o hrănitoare, o decojesc și ascund miezul la o distanță de până la aproximativ 40 de metri de locul din care au luat-o.
- Pițigoii își ascund semințele cel mai des sub scoarța de copac desprinsă (în 46% dintre cazuri), precum și în brazdele de pământ, crăpăturile din scoarța copacilor, fisurile, zonele putrezite ale lemnului, sub frunze uscate sau în smocuri de mușchi.
- Pițigoii cu moț mănâncă în mod regulat zăpadă atunci când nu au acces la apă.
- Aceste păsări emit adesea un strigăt de alarmă ascuțit când un șoim zboară deasupra lor.
- Spre deosebire de alte specii, pițigoiul cu mască nu ascunde semințe pentru a le consuma ulterior. Zona creierului responsabilă de memorarea ascunzătorilor este mai mică la această specie comparativ cu altele care ascund frecvent hrană.
- Pițigoii cu moț sunt des întâlniți, iar populațiile au crescut după anul 1966, conform Studiului Nord-American al Păsărilor Reproductive. Se estimează că, în prezent, populația globală de reproducere numără peste 12 milioane de exemplare.
- Pițigoiul de stejar se împerechează pe viață, iar perechea își apără împreună teritoriul pe tot parcursul anului.
- Femela de pițigoi de ienupăr, aflată în perioada de incubație, stă foarte strâns în cuib și, dacă este deranjată, poate șuiera precum un șarpe, conform wbu.com.
- Pe timpul iernii, pițigoii cu moț se alătură stolurilor mixte alături de alte specii de talie similară, însă odată cu apropierea sezonului de reproducere, perechile se separă pentru a-și căuta și apăra teritoriile de cuibărit.
Foto: Shutterstock.com
