Iulia Joja, profesor la Georgetown University: „Decidenții români justifică cheltuieli mai mari pentru apărare arătând spre așteptările aliaților în raport cu România, nu spre Rusia” 

Într-o perioadă în care societatea românească este mai polarizată ca niciodată, Libertatea a realizat un interviu cu Iulia Joja, profesor asociat la Georgetown University, din Washington, pe tema culturii strategice a României. Un detaliu mai puțin cunoscut publicului românesc este faptul că Iulia Joja a studiat cultura strategică a României la nivel de doctorat, iar teza sa a fost publicată la Columbia University Press în 2019. 

„Pentru a înțelege cultura strategică românească, mai întâi m-am uitat la discursurile importante ale șefilor de stat, șefilor de guvern de 1 Decembrie și alte ocazii de sărbătoare națională. Observi astfel elementele care se repetă de la lider la lider. Pe de altă parte, trebuie să te uiți și la discursul oamenilor de rând. Cu toții am învățat la școală despre identitatea noastră națională. Elementele din discursurile de 1 Decembrie care sunt repetate atunci când răspundem la întrebarea «ce înseamnă să fii român?» sunt caracteristicile culturii strategice. Rațiunile care stau la baza politicii externe și de apărare ale unui stat, modul în care raportăm România la alte țări sunt cultura strategică”, explică Joja. 

De la comunism, la NATO și UE

Libertatea: Cum definești cultura strategică? Nu deseori se discută în spațiul public despre acest concept. 
Iulia Joja: Cultura strategică este o colecție de idei, concepte, percepții, elemente identitare care definesc ce înseamnă să fii român sau ce înseamnă să fii german ori american. 

Cei care formulează și dezvoltă cultura strategică a unui stat sunt elitele – liderii politici, consilierii lor, jurnaliștii. Toți au o bază de cunoștințe comune pe care o învăță la școală. 

– Ce legătură există între mesajele șefului de stat și cultura strategică a României? Ne poți oferi o relație de cauzalitate? 
– Dacă vrei să pornești de la ideea de neconflictualitate în ideile strategice, de pildă, atunci trebuie să te uiți, de exemplu, la care sunt condițiile de care se bucură statul român modern. Care sunt elementele cu care s-a confruntat statul român modern, de la regim la regim? 

Știm că România nu are o istorie foarte militaristă, nu are o cultură strategică ofensivă. Nu avem o istorie imperială, nu avem o istorie de cuceritori, să ne dorim să cucerim în mod sistematic teritorii care nu sunt locuite în majoritate de români. 

Suntem un stat mic, care și-a construit identitatea și statalitatea modernă la intersecția și în raport cu colonialismul imperiilor din vecinătate: Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic. Asta, de exemplu, ar putea să explice și să arate o continuitate în cultura strategică a României, la nivelul statului modern. 

– Cum ai caracteriza cultura strategică a României între 1990 și 2014, tema lucrării tale de doctorat? 
– Prima transformare ar fi de la statul comunist, totalitar, în care armata era subordonată Partidului Comunist, transformare care merge mână în mână cu integrarea în NATO și în Uniunea Europeană, așadar, democratizare plus integrare. A doua transformare este în plină desfășurare acum. Dar să începem cu prima, din anii ’90 încoace. Vedem în documente strategice din perioada primei jumătăți a anilor 90, până acum chiar, o specificitate a culturii strategice românești. Există în această transformare elemente unice sau mai degrabă caracteristice României, care arată ușor diferit față de alte țări. Știm că în România există susținere în continuare foarte mare pentru calitatea de membru NATO și UE, mai mare decât în alte țări postcomuniste. Opinia publică din România a susținut puternic atât procesul de democratizare, cât și procesul de integrare în structurile euroatlantice. 

Pe de altă parte, observăm această dorință puternică în rândul românilor, reflectată în politicile statului, să ne dezvoltăm o identitate europeană, euroatlantică. O dorință exprimată constant de recunoaștere a calității de membru, a valorii adăugate a României, în cadrul NATO și în cadrul UE. 

Această dorință merge mână în mână cu frica României că nu o să primim ajutor, dacă suntem atacați. 

De aceea, toată investiția, destul de deosebită în regiune, doar Polonia mai are la nivelul nostru, în parteneriatul strategic cu Statele Unite, care a fost perceput de-a lungul deceniilor drept garanție de securitate superioară. Garanția de securitate s-a bazat pe acțiunile și susținerea SUA, pe de-o parte, și a eforturilor pe care le-a depus România de-a lungul ultimelor decenii de a primi garanții de securitate.  

În timp ce, până recent, aliații mai mari, mai importanți din Europa au fost mai reticenți, Statele Unite au fost mai voluntare în a-și stabili o prezență militară, a dedica atenție regiunii Mării Negre, de exemplu. Statelor Unite le datorăm integrarea în NATO. Asta a fost logica de la baza construirii parteneriatului strategic cu SUA drept un pilon principal în relația cu aliații și partenerii României în perioada 1990-2014. De-abia în ultimii ani, aliații și partenerii cei mai puternici europeni ai României au devenit actori principali în politica de apărare națională și regională.

– Suntem în NATO de peste 20 de ani și încă nu am înțeles care ar fi identitatea noastră în cadrul NATO. Care ar fi aceea? 
– Eu explic în lucrarea mea de cercetare despre ce vorbesc documentele strategice, liderii etc. Subiectul meu nu este să disec dacă există cu adevărat o identitate sau nu. Toate statele membre NATO au o identitate NATO – unele mai puternice, altele au o identitate NATO mai slab dezvoltată, în sensul în care calitatea de membru NATO joacă un rol mai important sau mai puțin important în identitatea națională. Identitate unui stat este cea pe care o afirmăm, este modul în care relaționăm și ne raportăm la prieteni și  adversari. 

România își afirmă și are această tendință, această dorință de construire în continuare a identității democratice, europene, transatlantice. Și o vedem repetată, de la document strategic la document strategic, de la zi națională la zi națională, la numărul steagurilor arborate ale NATO, numărul steagurilor UE etc. 

„Prima invazie a Ucrainei de către Rusia în 2014 a provocat o nouă transformare, în principal militară”

– Așadar, aceasta este prima transformare a culturii strategice a României. 
– Da, iar în 2014 a început a doua transformare a culturii strategice și militare. Când lucram la carte de- abia se întrevedea începutul acestei transformări. Prima invazie a Ucrainei de către Rusia în 2014 a provocat această transformare, în principal militară, de revenire la apărarea teritorială. Politica de apărare a României comuniste era una de apărare teritorială, de aceea spun că revine. Dar de data aceasta,  apărarea teritorială a României se încadrează în logica apărării și descurajării colective, în cadrul Alianței. Contextul transformării este reafirmarea agresiunii din partea Rusiei. 

Este interesant că multe state din regiune, atunci când justifică creșterea bugetului de apărare pentru consolidarea apărării teritoriale, arată direct spre amenințarea Rusiei. Rusia este agresivă, deci creștem bugetul de apărare. 

În cazul României, accentul este pus pe relația cu aliații, nu pe cea cu adversarul. Decidenții români justifică cheltuieli mai mari pentru apărare arătând spre așteptările aliaților în raport cu România, nu spre Rusia. România adoptă legile apărării, își crește bugetul și numărul forțelor armate pentru că așa trebuie ca membru NATO, nu pentru a descuraja un atac al Rusiei. 

E o deosebire importantă. Vedem, începând cu 2014, cu prima invazie a Ucrainei de către Rusia, începuturile celei de-a doua transformări. 

Aș spune că între 2014 și 2022, această transformare a fost făcută cu ezitare. Iar după anul 2022, am avut de-a face cu o accelerare a acestei transformări către apărare teritorială, reflectată în creșterile bugetului de apărare, ca răspuns la presiunile SUA. 

Dar spre deosebire de trecut, de luptă a întregului popor, acum suntem stat democratic într-o logică de apărare colectivă în cadrul NATO, într-o cu totul altă logică și funcționare. Pe de altă parte, definim mult mai puternic decât majoritatea din regiune apărarea noastră și eforturile noastre în politica externă și de securitate, în coeziune cu aliații și partenerii noștri. 

Decidenții români, când vorbesc de apărare, nu formulează o frază fără să menționeze că facem totul în cadrul NATO, în cadrul Uniunii Europene. Astfel încât, pe scurt, răspunsul la întrebarea ta de mai devreme, dacă România are o identitate NATO, este că România are o identitate foarte puternică NATO. 

Paradoxul strategic din vremea în care România era parte din Pactul de la Varșovia

– Care sunt elementele din cultura strategică actuală care îți amintesc de trecutul nedemocratic?
– Nu m-am întâlnit cu situații în care cultura strategică a României să lase de dorit din punct de vedere democratic. 

Subiectul care definește caracterul democratic al unei culturi strategice și al unei culturi militare este controlul civil și relația dintre civili și militari. 

Dacă ne amintim de rolul armatei în Revoluția din 1989, armata a primit un aport considerabil în procesul decizional postdecembrist pentru rolul pozitivi pe care l-a jucat. Armata română s-a bucurat din 1990 încoace de foarte multă încredere în rândul opiniei publice. Armata rămâne în continuare una din instituțiile în care românii au cea mai mare încredere. 

În baza rolului în Revoluție, inițial în CSAT erau cinci militari din totalul de membri. Această prevedere a fost modificată ulterior, în procesul de integrare a României, pentru a stabili control civil asupra forțelor armate, având în vedere rolul CSAT în procesul decizional privind armata. CSAT are 12 membri, iar deciziile se adoptă  prin unanimitate. 

Din anii 90 încoace am avut parte de mai multe momente în care armata a cerut o mai amplă reglementare a modului în care poate interveni, fie la nivel intern, fie la nivel extern, un cadru legislativ care să reglementeze în mai mult detaliu în ce circumstanțe pot fi utilizate forțele armate române. Cel mai bun exemplu în acest context este cel legat de drone. 

În 2024, șeful Statului-Major a ieșit public pentru a arăta eforturile repetate din ultimii ani de a crea un cadru legislativ pentru a da jos dronele, precum și pentru recrutarea voluntarilor în forțele armate. Este o caracteristică remarcabilă a relației dintre militari și civili. Militarii cer mai mult control democratic, prin legislație, în timp ce factorii politici au fost reticenți în a vedea urgența situației. Este deja arhicunoscut că încă nu a fost dată jos nicio dronă, în ciuda modului în care este afectată regiunea de graniță a României. Armata română solicită instrumentele – legislative și militare – pentru a apăra, în timp ce factorii politici încetinesc capacitatea de apărare a țării. Așadar, și din perspectiva acestor norme democratice, România stă foarte bine. 

– Cum s-ar reflecta teama de a nu fi invadați în cultura strategică românească? 
– Logica apărării României predecembriste era una paradoxală, în care România era parte a Pactului de la Varșovia, dar planurile de luptă de gherilă și doctrina militară ale României prevedeau pregătiri pentru a preveni și a gestiona un atac din partea aliatului, a Uniunii Sovietice. România nu planifica pentru a se apăra de un atac din partea Statelor Unite, deși era parte din Pactul de la Varșovia. 

Sigur că paradoxul constă nu în gândirea strategică a României, ci în faptul că Uniunea Sovietică are o istorie de a folosi forța armată împotriva propriilor aliați.

Până în 2014, România nu considera că există un risc semnificativ de a fi atacată. Din 2014 încoace, această evaluare s-a schimbat. 

Pentru asta ne pregătim. Din punctul de vedere al datelor, al retoricii, nu e nimic ieșit din comun. 

Însă există motive de îngrijorare dacă ne uităm la nivelul de înțelegere în rândul populației. Sondajele din ultimele luni arată că nu există o majoritate în România care să considere că există șanse semnificative ca România să fie atacată de Rusia. Nu există o majoritate care să susțină revenirea la armată obligatorie. Și există, în schimb, o majoritate în rândul populației care nu are încredere în capacitatea armatei române să reziste 48 de ore până când, teoretic, vin aliații. 

– Există în cultura strategică românească dorința de reîntregire teritorială? Mă refer la unirea cu Republica Moldova. 
– De-a lungul istoriei postcomuniste a României, întotdeauna a fost considerată relația cu Republica Moldova drept cea mai importantă relație din regiune. 

Nu a existat un plan de reunire discutat public Nu a existat nicio dezbatere publică legată de reunificarea cu Republica Moldova. 

Așadar, e o chestiune foarte teoretică în acest moment. 

România, în acest moment, în baza legislației de dislocare a trupelor în străinătate, nu-și alocă dreptul de a interveni în afara teritoriului, cu excepția Republicii Moldova.

Și din nou, observăm solicitarea de schimbare a legislației din partea armatei. Această modificare propusă, care încă nu a fost adoptată, se află în Senat, alocă statului român dreptul de a interveni, de a oferi ajutor unui stat pentru a-și proteja cetățenii. Această prevedere ar fi relevantă în cazul în care Republica Moldova ar fi atacată, deoarece, conform datelor publicate de președinta Sandu, există aproximativ 1.000.000 de cetățeni cu cetățenie dublă. 

Dacă ar fi să fac un rezumat pe scurt al culturii strategic contemporane a României, ar fi de enumerat: o cultură democratică, ancorată profund în structurile instituționale și identitatea euroatlantică; o cultură istoric defensivă, marcată de relația specială cu Republica Moldova în baza istoriei și identității comune; o relație de încredere între militari și civili, în care militarii își doresc control civil puternic și capacitate crescută de apărare; o cultură strategică complexă, care a trecut printr-o transformare puternică, iar acum este în plin proces de retransformare.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro