De Mirela Petre,

Cartea lui Reza Aslan e o analiză a istoriei religiilor în lume, de la cele care puneau spiritele în mijlocul universului, cum se întâmpla în preistorie, la religiile politeiste, cu mai mulți zei, ale Antichității, și până la religiile cu un singur dumnezeu din vremurile apropiate nouă. Scriitorul cercetează ce înseamnă experiența credinței și ne demonstrează, în cartea sa, că fiecare religie se inspiră, de fapt, din modelul omului, cu bune și cu rele. Istoria lui DUmnezeu e istoria omului, spune Reza Aslan. Scriitorul respinge interpretarea cărților religioase ca literatură, respinge fanatismul și fundamentalismul; pledează, în schimb, pentru umanismul spiritual, singura salvare a omenirii, în viziunea sa.

În exclusivitate pentru cititorii Libertatea, citiți un fragment din nou-apăruta carte a lui Reza Aslan,  „Dumnezeu. O istorie umană”:

„Se pare că această pornire de a umaniza divinul este întipărită în creierul nostru, motiv pentru care ea a devenit o trăsătură fundamentală în aproape toate tradițiile religioase pe care le-a cunoscut lumea. Procesul însuși prin care ideea de Dumnezeu a apărut în evoluția omului ne constrânge, în mod conștient sau nu, să-l modelăm pe Dumnezeu după chipul nostru. Întreaga istorie a spiritualității omenești poate fi înțeleasă, de fapt, ca un efort îndelungat, interconectat, într-o continuă evoluție și remarcabil de coerent, de a face mai ușor de înțeles divinul prin atribuirea emoțiilor și a personalității noastre, a trăsăturilor și a dorințelor noastre,
prin înzestrarea lui cu calitățile și slăbiciunile noastre, chiar și cu corpurile noastre – pe scurt, făcându-l pe Dumnezeu noi.

Ceea ce vreau să spun este că, indiferent dacă suntem conștienți de acest lucru sau nu, și indiferent dacă suntem credincioși sau nu, cei mai mulți dintre noi îl gândesc pe Dumnezeu ca pe o versiune divină a noastră: o ființă omenească, dar cu puteri supraomenești.

Acest lucru nu înseamnă să pretindem că Dumnezeu nu există sau că ceea ce numim Dumnezeu este, pe de-a-ntregul, o născocire omenească. Ambele afirmații ar putea fi adevărate, însă acest lucru nu este important pentru cartea de față. Nu încerc să dovedesc existența sau inexistența lui Dumnezeu pentru simplul motiv că nici de o parte, nici de cealaltă, nu există dovezi. Credința este o alegere. Dacă cineva spune altceva, încearcă să te convertească. Fie alegem să credem că există ceva dincolo de tărâmul material – ceva real, ceva cognoscibil –, fie nu.

Dacă dumneavoastră credeți, asemenea mie, atunci trebuie să vă puneți următoarea întrebare: îmi doresc să am experiența acestui lucru, îmi doresc să am o comuniune cu el, să-l cunosc? Dacă da, atunci ar putea fi util să avem un limbaj în care să exprimăm această experiență, care este în mod fundamental inexprimabilă.

Aici intervine religia. Dincolo de mituri și ritualuri, de temple și catedrale, de „trebuie“ și „nu trebuie“ care au divizat omenirea vreme de milenii în tabere de credință diferite și adesea rivale, religia nu este aproape nimic mai mult decât un „limbaj“, alcătuit din simboluri și metafore, care îi ajută pe credincioși să comunice altora și lor înșiși acea experiență inefabilă a credinței. Numai că în istoria religiilor a existat un singur simbol care s-a evidențiat ca universal și suprem, o singură mare metaforă a lui Dumnezeu din care au derivat practic orice simbol și metaforă din mai toate religiile lumii – noi, ființa umană.

[..]

Să ne gândim la felul în care credincioșii îl descriu adesea pe Dumnezeu ca bun sau iubitor, crud sau gelos, iertător sau bun. Acestea sunt, în mod evident, atribute umane. Însă insistența de a folosi emoții omenești pentru a descrie ceva care – indiferent ce ar fi – este pur și simplu neomenesc nu face decât să evidențieze și mai clar nevoia noastră existențială de a proiecta propria umanitate asupra lui Dumnezeu, de a-i atribui lui Dumnezeu nu doar ceea ce este valoros în natura umană – capacitatea noastră de a iubi necondiționat, empatia și dorința de a arăta compasiune, setea noastră de dreptate –, ci și ceea ce este ticălos în ea: agresivitatea noastră și lăcomia, prejudecățile și habotnicia, predilecția pentru acte de violență extremă.

Așa cum își poate închipui oricine, există consecințe ale acestui imbold natural de a umaniza divinul. Căci atunci când îl înzestrăm pe Dumnezeu cu atribute umane, în esență, noi divinizăm acele atribute, așa că tot ceea ce este bun sau rău în religiile noastre nu este decât o oglindire a ceea ce este bun sau rău în noi. Dorințele noastre devin dorințele lui Dumnezeu, însă fără restricții. Acțiunile noastre devin acțiunile lui Dumnezeu, însă fără consecințe. Creăm o ființă supraomenească, înzestrată cu trăsături omenești, însă fără limite omenești. Ne croim religiile și culturile, societățile și guvernele după nevoile noastre omenești, dar în tot acest timp ne convingem pe noi înșine că acelea sunt nevoile lui Dumnezeu.

Acest lucru explică mai bine decât orice altceva de ce, de-a lungul întregii noastre istorii omenești, religia a alimentat în egală măsură atât binele necondiționat, cât și răul de negrăit; de ce aceeași credință în același Dumnezeu inspiră într-un credincios dragoste și compasiune, iar în altul ură și violență; de ce două popoare se pot apropia de aceeași Scriptură în același timp, dar pot ajunge la două interpretări radical diferite ale ei.

Majoritatea conflictelor religioase care continuă să tulbure lumea în care trăim izvorăsc, până la urmă, din dorința noastră înnăscută și inconștientă de a deveni noi înșine apoteoza a ceea ce este și vrea Dumnezeu, a ceea ce iubește și urăște el.

Mi-au trebuit mulți ani până mi-am dat seama că eu căutam doar o viziune despre Dumnezeu mult mai vastă decât ceea ce putea defini o anumită tradiție religioasă și că singurul mod în care puteam trăi cu adevărat divinul era să îl dez-umanizez pe Dumnezeu în conștiința mea spirituală.

De aceea, această carte nu este doar o istorie a felului în care oamenii l-au umanizat pe Dumnezeu. Ea este și un appel pentru a înceta să mai strecurăm în divin nestăpânitele noastre dorințe omenești și să dezvoltăm o viziune mai panteistă despre Dumnezeu. Cartea se vrea cel puțin un memento că, și dacă credem într-un singur Dumnezeu, și dacă credem în mai mulți sau în nici unul, noi suntem cei care l-am plăsmuit pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră – nu invers. Iar în acest adevăr stă calea către o formă mai matură, mai pașnică și mai primară de spiritualitate.

[…]

„Ce este Dumnezeu?“

Această întrebare a fost în centrul preocupărilor omenești de a înțelege divinul încă de la început. Este Dumnezeu forța însuflețitoare care unește toate ființele vii – așa cum par să fi crezut strămoșii noștri preistorici? Sau natura divinizată – așa cum credeau mesopotamienii? Sau o forță abstractă care impregnează universul – așa cum o descriau unii filozofi greci? Sau o divinitate personificată, care arată și acționează întocmai ca o ființă umană? Sau este Dumnezeu o ființă umană la propriu?

Indiferent ce răspuns am da, întrebarea despre ce este Dumnezeu a reprezentat o preocupare stăruitoare atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioși, vreme de sute de mii de ani. Întrebarea propriu-zisă a condus la formarea unor întregi civilizații, dar și la distrugerea lor. A creat pace și prosperitate, dar și război și violență.”

Reza Aslan e un scriitor faimos în toată lumea, profesor, producător și specialist în istoria religiilor. Cărțile sale, printre care şi bestsellerul Zealot: The Life and Times of Jesus of Nazareth” („Zelotul. Viața și epoca lui Isus din Nazaret”, trad. rom. 2013), au fost traduse în mai multe limbi de circulație internațională.