Soția mea se plictisește tare ușor de soții săi…

Ea dorise să fie corectă față de mine, mi-a spus totul de la început. Am apreciat asta. Eu sunt de principiul că poți da greș de mai multe ori, până să-ți găsești sufletul-pereche.

— Nu te teme, nimeni nu te poate înțelege mai bine ca mine! i-am zis, după ce mi s-a destăinuit.

A răsuflat ușurată și s-a uitat la mine cu o privire plină de dragoste. Eram și eu îndrăgostit până peste cap, chiar dacă nu mai eram la prima tinerețe, nici la prima dragoste. Prima mea nevastă mă secătuise de toate sentimentele frumoase, făcuse ce făcuse și izbutise să-mi producă o adevărată aversiune față de femei. Mădălina însă m-a lecuit. Ceea ce fusese motiv de ceartă cu pri-ma mea nevastă era acum motiv de apropiere, și anume, fizicul meu. Sunt înalt, foarte înalt, am un corp de atlet, fiindcă sportul e o pasiune pentru mine. Prima mea nevastă spunea că nu mai suportă să ajungă până la subsuoara mea, de parcă atunci când mă luase de bărbat aș fi fost în creștere! O scoteau din sărite tabieturile mele sportive, joggingul și gimnastica de fiecare seară.

Degeaba am vrut s-o fac să prindă gustul pentru o viață sănătoasă. Era prea comodă, își petrecea serile la telefon sau la televizor, fumând țigară de la țigară și criticându-mă. Am divorțat ca doi oameni civilizați, băiatul a rămas la mine, așa a vrut el și nici fosta mea nevastă nu s-a opus, zicând:

— Dragă, e băiat, mai bine să rămână cu tine!

Interesant, nu-i așa? Adevărul e că nu i-a păsat niciodată de copil, abia a așteptat să-și recapete libertatea. în ceea ce privește libertatea mea, am avut grijă s-o folosesc cu măsură. Nu am adus femei în casă, nu am avut aventuri și n-am mai vrut să mă însor. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. La trei ani de la divorț, în viața mea a apărut Mădălina și, la o jumătate de an după ce o cunoscusem, am cerut-o de nevastă.

A fost o oază de lumină. Era atât de strălucitoare, de copilă, în ciuda celor două căsnicii ale ei, încât era imposibil să nu te molipsești de veselie, de poftă de viață. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că nu a încercat să mă compare cu niciunul dintre foștii ei bărbați. Niciodată nu a vorbit despre ei, nu s-a plâns de vreunul dintre ei, nu a spus că i-au făcut mizerii.

Mama a fost încântată de ea de la început, la fel și Radu, fiul meu.

— Îmi place tipa, mi-a zis el, bătându-mă pe umăr așa cum ar fi bătut un amic de-o seamă cu el.

Din partea lui era, firește, un compliment.

— E exact ce-ți trebuie, mi-a zis mama cu lacrimi în ochi, fericită că, în sfârșit, fiul ei și-a găsit perechea în viață.

Abia atunci mi-am dat seama cât de mult suferise mama din cauza căsniciei mele ratate.

Acum realizez că poate că ar fi trebuit s-o întreb pe Mădălina de ce a divorțat de ceilalți soți. N-am făcut-o însă, pentru că nu m-a interesat. Văzând cum se comportă cu mine, cum gândește, mi-am zis că ea nu avusese cu siguranță nicio vină, ci doar ghinion. Am simțit că, dacă aș fi întrebat-o, ar fi fost un semn de neîncredere. Am trăit fericiți, incredibil de fericiți, până acum vreo lună.

De atunci, mă dau de ceasul morții, căci am descoperit motivul pentru care soția mea s-a despărțit de ceilalți doi bărbați. Dacă e așa cum cred eu, nici căsnicia noastră nu mai are viață lungă. De când am făcut o descoperire care m-a dat peste cap, nu mai am liniște și trăiesc cu teama că va veni ziua când Mădălina mă va anunța:

— știi, am înaintat actele pentru divorț!

Așa, pur și simplu, fără să-mi dea vreun motiv. Pentru că așa a vrut ea, așa a simțit.

Cum spuneam, luna trecută am avut o… revelație: l-am cunoscut pe cel de-al doilea ei soț și de la el am aflat că lângă mine există o altă Mădălina, nu cea pe care o știam eu. și zău dacă am vreun motiv de îndoială față de cele spuse de el, atât timp cât, privindu-l, am avut impresia că mă uit la un frate de-al meu. Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat…

într-o zi, în biroul meu a intrat un bărbat care voia să cumpere o mașină, eu lucrând la o reprezentanță auto. M-a surprins faptul că-mi semăna aproape leit, de parcă am fi fost frați. și el a fost mirat de această asemănare, dar am trecut cu bine de momentul de surprindere și am început să-i explic ce și cum despre mașina pe care o dorea. La un moment dat, m-a întrerupt, exclamând:

— Nu se poate! E imposibil!

Am rămas cu fraza la jumătate, căci nu știam ce-i spusesem atât de incredibil. Tipul s-a ridicat de pe scaun și s-a dus glonț la fotografia Mădălinei, pe care a luat-o de pe birou, întorcând-o spre mine:

— Nu se poate! Să nu-mi spuneți că e soția dumneavoastră!

Eram încurcat, nu știam ce să cred.

— Ba da, e soția mea! i-am zis.

— Mădălina! Carevasăzică nu te-ai potolit! a vorbit el cu fotografia, ridicând-o la față. De-asta-mi ești!

— Domnule, vă rog să-mi explicați ce e cu purtarea asta, mi-am revenit eu, luându-i fotografia din mână și așe-zând-o la loc, pe birou.

Tipul a început să râdă, după care s-a așezat pe scaun.

— Da, cum să nu! Cu cea mai mare plăcere! După cum constat, așa cum îi e firea, Mădălina nu v-a informat nici pe dumneavoastră de ce a divorțat. Nici pe mine nu m-a informat, e un obicei de-al ei. Dar eu am aflat până la urmă și acum se pare că veți afla și dumneavoastră, fie că vreți, fie că nu vreți.

— Nu, tot nu-nțeleg…

Eram în ceață, nu pricepeam de ce naiba râdea tipul acela care părea să fi fost al doilea soț al Mădălinei.

— Mădălina e o femeie tare frumoasă și deșteaptă, și-a început el povestea. Dar are un mare cusur. Se plictisește repede de bărbați și, cum nu-i place de-

cât un anume gen – înalt, atletic, cu ochii albaștri și părul închis la culoare -, se învârte într-un cerc vicios. Ne caută, are noroc să ne găsească și să ne ia mințile, apoi se plictisește rând pe rând de noi. Oare ce va face când o să se epuizeze „stocul”? O ia de la capăt?

— Cred că glumiți, am zis eu, pierit.

— Așa pare, dar nu glumesc deloc. Poftiți, am și o dovadă…

Zicând asta, tipul s-a căutat în buzunar, a scos un portofel din piele și din el a ales o fotografie: Mădălina zâmbea în brațele mele. Adică așa părea, la prima vedere. Avea zâmbetul pe care i-l știam, fericirea i se citea pe chip.

— Nu înțeleg, am exclamat, furios. De ce naiba divorțează dacă se mărită cu același gen de bărbat?

— Mare e grădina lui Dumnezeu! mi-a răspuns el, cu un zâmbet amar. Dacă ați ști de câte ori mi-am pus întrebarea asta! Ce să zic, unii colecționează monede, alții, fluturi… Ea colecționează bărbați, același tip de bărbați. Caută noul pe același calapod, dacă pot să spun așa. Totul e să nu suferi, când te va părăsi. Nu merită…

Nici nu mi-am dat seama că m-a tutuit, dar își câștigase dreptul acesta, doar avuseserăm amândoi aceeași femeie! Nu am realizat nici când mi-a strâns mâna și a plecat.

— Da, am mormăit eu, uitându-mă prostit la fotografia Mădălinei de pe birou. Până nu se plictisește. Dar când știu că se plictisește?

Aș fi vrut să-l întreb mai multe, dar m-a luat prin surprindere. Iar în biroul meu n-a mai călcat. Cel mai bine ar fi s-o întreb pe Mădălina dacă există vreo șansă ca eu să fiu ultimul ei bărbat înalt, cu statură atletică, cu ochii albaștri, cu părul închis la culoare.

Dar mi-e tare teamă…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE