Suspiciunile și gelozia erau să-mi distrugă căsnicia

Bănuiesc de pe acum ce gândiți: că nu există angajați cinstiți în primării, mai ales în zilele noastre, când „aleșii” sunt luați la puricat pe capete. Dar eu vă spun că există. Unul dintre ei e chiar soțul meu, care nu suportă să rămânem nici măcar o zi în urmă cu impozitul pe casă și cel pe mașină și care are foarte puțini prieteni printre colegi fiindcă refuză să le „ajute” diverse cunoștințe contra unor „atenții”. Relu al meu nu cedează în fața banilor, în schimb, dacă-i luat la sentiment, e gata-gata să cadă-n plasă.

De vreo câteva luni, pe Relu îl interesează în mod deosebit felul cum arată. și-a luat niște haltere, a ocupat fosta cameră a fiului nostru cu o bandă de alergat și cu o saltea de sport. Ba și-a cumpărat și o pereche de încălțări aerodinamice, de ziceai că-ți iei zborul cu ele.

— Ce-i cu astea, dragă? Te-ai înscris la vreun campionat de salturi în tavan? și aia ce-i? Pistă de decolare?

— Nu, dragă, mi-a răspuns el, râzând cu gura până la urechi, încercându-și noul trening. Aia e o bandă de alergare și ăștia-s pantofi de jogging. Mi-a zis Nina că am făcut burtă, așa că am hotărât să am grijă de fizicul meu.

— Asta cine mai e? Nina-balerina?

— Nu, Nina-secretara. Mi-a zis să-mi iau abonament la o sală, cică mulți de la noi fac așa, dar m-am gândit că ies mai ieftin dacă-mi fac sală acasă. Ce zici, îți place?

— Atâta vreme cât nu-ți vin și alte idei, cum ar fi să transformi sufrageria în saună, mă declar mulțumită, i-am răspuns eu, îmbufnată.

— Haide, dragă, nu te supăra! Am acuși cincizeci de ani, stau toată ziua cu fundul pe scaun, nu vrei să ai un soțior arătos?

La drept vorbind, pusesem eu ochii pe camera fiului nostru, plecat la muncă, în Anglia; voiam să-mi fac acolo un mic atelier de croitorie. Dar Relu mi-o luase înainte și, de dragul lui, am cedat. Chiar că făcuse un pic de burtă.

Dar demersurile lui pentru o schimbare de look nu s-au oprit la latura sportivă. Au urmat înnoirea garderobei și achiziția unui nou brand de after-shave, cu apa de colonie asortată. Când am observat o umbră suspectă pe bărbia soțului meu, chiar că am intrat la idei.

— Măi băiete, ai uitat cumva să te razi sau ai căzut cu barba-n noroi?

— Nici una, nici alta, dragă! mi-a replicat el, încântat. îmi las cioc. Zice Nina că mi-ar da un plus de distincție. Tot e la modă.

— Parcă ziceai că Nina asta e secretară pe acolo, prin primărie, nu consiliera ta de imagine! Pe mine nu te-ai gândit să mă întrebi?

— Doar nu te-o fi apucat gelozia! Asta ar mai lipsi! Uită-te la mine, am eu față de fustangiu?

— întreabă-mă după ce-ți crește ciocul ăla caraghios! am pufnit eu și-am dat să ies din cameră.

Relu m-a oprit și m-a luat de după umeri. Nu suportă să mă vadă supărată.

— Stai, dragă, unde fugi? Dacă nu vrei să-mi las cioc, mă rad acuma! Da’ știi, dacă ai fi în pielea mea, ai înțelege că un bărbat ca mine, în pragul bătrâneții, vrea și el să pară mai tinerel și se simte flatat când o puștoaică îl admiră și-l încurajează. Dac-ai ști ce fată muncitoare e Nina și câte are pe cap, săraca, ți-ar fi milă de ea…

Zău că l-am înțeles atunci, de aceea i-am permis să-și lase cioc. Dar episodul următor din telenovelă m-a răvășit de-a dreptul.

Era trecut de unșpe seara, ne băgaserăm amândoi în pat și citeam, înainte de culcare. Când a sunat mobilul lui Relu, ne-a sărit somnul. în primele momente, m-am temut că e băiatul nostru, care nu ne suna niciodată la ore așa târzii.

— Să nu fi pățit… am bâiguit eu.

Dar Relu își dusese deja telefonul la ureche și am auzit un ciripit feminin.

— Piu, piu-piu… spunea vocea pe un ton patetic.

— Da… știu, fetițo, dar nu pot să…

— Piu, piiiiuuu! se ruga fetița.

Mi-am privit crunt soțul, iar el a ridicat neputincios din umeri.

— Bine, lasă, liniștește-te, acum e târziu, vorbim mâine. Noapte bună!

De cum a pus telefonul pe noptieră, l-am luat la întrebări.

— Ce fetiță te sună la ora asta din noapte?

— Nina, mi-a răspuns el, vădit tulburat. Are probleme…

— Așa de mari, încât nu pot aștepta până mâine?

— E o poveste încurcată, dar nu am cum s-o ajut. Am să-i zic să nu mă mai sune după serviciu. Hai să ne culcăm, dragă!

N-am închis un ochi toată noaptea. Când Relu a adormit, mi-am dat drumul la lacrimi. Cum era posibil ca, după douăzeci și cinci de ani de căsnicie, în loc să ne serbăm nunta de argint, să ne aflăm, poate, în pragul unei rupturi?

Nu mă gândisem nicio clipă că ar putea veni o zi în care soțul meu să nu mă mai iubească, darămite să-i fugă ochii după cine știe ce tinerică. Te pomenești că dăduse-n celebra criză a vârstei de mijloc care, cică, le ia mințile bărbaților! Oare pentru „fetița” asta se străduia el să pară un june sexy? Oare de când dura relația lor? și cât de departe ajunsese, de ea își permitea să-l sune în toiul nopții? Eram disperată și habar n-aveam ce să fac.

A doua zi, nu mi-am mai băut cafeaua de dimineață cu Relu. Am pretextat că trebuie să ajung mai devreme la birou și-am zbughit-o pe ușă imediat ce mi-am acoperit cearcănele cu fond de ten. M-a sunat de cinci ori, dar nu i-am răspuns. Am plecat de la birou mai devreme ca de obicei, dar nu m-am dus acasă. Simțeam nevoia să umblu pe străzi, să mă cufund în forfota orașului și să uit de forfota mea sufletească.

După vreo oră de umblat prin centru, am hotărât să mă opresc la un fast-food ivit în cale și să-mi fac de cap. Mi-am comandat o șaormă, o salată și un cafe-frappe și m-am așezat cu tava plină la o masă, lângă fereastră. Deși nu era aglomerație în local, auzeam o rumoare constantă. Venea de la o masă din spatele meu. Părea o ceartă în surdină între un bărbat și o femeie. Fără să vreau, am tras puțin cu urechea.

— Tu când ai de gând să-i bagi moșului contractul ăla sub nas? șuiera bărbatul. Vrei să ne-o ia alții înainte și să pierdem trenu’ cu primăria?

— Ce vrei? se rățoia femeia. Să rezolv chestia asta cât ai bate din palme? De o lună mă dau pe lângă el, da’ nu se lasă! Până nu-s sigură că pot face manevra, nu risc!

— Vezi că omul meu își cam pierde răbdarea! Bagă mare!

în clipa aceea mi s-a făcut negru în fața ochilor. M-am uitat discret la cei doi. Ea era foarte tânără, cam de vârsta fiului meu, avea precis sub douăzeci și cinci de ani. El era mai copt, peste treizeci. Dacă nu le-aș fi auzit conversația, aș fi jurat că sunt niște tineri simpatici, cu gânduri curate. Mai ales, ea. Dar nu erau.

Deodată, am știut ce am de făcut. Mi-am abandonat bunătățile din tavă și m-am năpustit afară din local. M-am dus ață acasă, unde l-am găsit pe Relu, într-o stare jalnică. ședea pe marginea canapelei, nici nu se dezbrăcase de ținuta de serviciu, și își acoperise fața cu palmele.

— Unde ai fost, Simo? a strigat el, sărind în picioare. Doamne, am crezut că ai pățit ceva! Mă întrebam acuma unde să te caut! De ce nu mi-ai răspuns la telefon?

S-a repezit la mine și m-a strâns în brațe, mai să mă sufoce. I-am simțit din nou căldura și dragostea. Mi s-au umezit ochii de emoție.

— Mă iubești, Relu? Fii sincer!

— Ca pe ochii din cap! Pentru tine vreau să arăt mai bine! Să știi asta!

— Ești sigur că pentru mine?

— și puțin pentru mine, recunosc. Fac pregătiri pentru nunta noastră de argint. Dar voiam să-ți facem o surpriză eu și cu băiatul nostru. Doamne, dar ce ți-ai închipuit?!

— Că ți s-au aprins călcâiele după Nina, asta mi-am închipuit!

Relu m-a strâns din nou în brațe și a râs până a dat în plâns.

— Nu se poate, nu pot să cred!

— Ia spune-mi, ți-a cerut cumva să-i faci vreun favor?

— Cam… da. Mă tot bate la cap să-i obțin aprobarea unui PUZ fratelui ei, care vrea să-și construiască nu știu ce magazin…

— Un ce?

— Un plan urbanistic zonal. Cine vrea să-și ridice o coșmelie are nevoie de aprobarea asta. Mi-a fost milă de Nina, zice că frate-său are niște asociați cam duri, care l-au amenințat c-o zboară pe ea din primărie dacă nu…

— „… dacă nu-i bagă moșului aprobarea sub nas”?

— Cum? Ce?

— A, nimic, m-am documentat în ziua asta în care am umblat prin oraș. Am aflat cum se fac unele treburi… și tu ce i-ai răspuns? I-ai promis că o ajuți?

— I-am spus că frate-său trebuie să facă o cerere, ca toată lumea. I-am spus că ceea ce-mi cere se cheamă trafic de influență și că ar fi păcat ca ea, exponentă a tinerei generații, să se ocupe cu așa ceva. A, i-am cerut și să nu mă mai sune în afara orelor de program. Mulțumită?

— Să zicem… și ea ce ți-a răspuns?

— Că sunt un fraier, că nici la vârsta mea n-am învățat să mă adaptez la lumea în care trăim și că-i pare rău că și-a pierdut vremea cu mine…

— Chiar și-a pierdut-o?

— De fapt, și-a pierdut o șansă. La început, am crezut că e dornică să-și facă o profesie. Dacă mi-ar fi cerut, aș fi învățat-o despre atribuțiile funcționarului public, poate aș fi convins-o să urmeze cursuri…

A fost rândul meu să râd cu lacrimi. Lacrimi cam… amare.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE