Am fost raportată la șefa de catedră în SUA, mi s-a anulat cursul în România. Despre a preda, în epoca zidurilor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scriitoarea Cătălina Florescu, profesoară la Pace University în New York, SUA, lansează în publicația de educație Școala 9 o temă îndrăzneață: se poate vorbi despre orice în mediul academic astăzi? Sunt cu adevărat pregătite generațiile de azi pentru discuții inconfortabile? Aceasta povestește despre cum a inițiat niște dezbateri curajoase cu studenți din SUA, dar și cu studenții din România, și de fiecare dată s-a lovit de bariere.
Esta vara lui 2018, sunt acasă ca să particip la lansarea volumului meu de teatru. Alături de mine sunt Cristina Modreanu și Nona Rapotan, cât și actorii Katia Pascariu, Rareș Florin Stoica și Ioana Predescu. După lansare, mă cinstesc cu o piesă de teatru pe un text total necunoscut mie: Gardenia de Elżbieta Chowaniec. Îmi place mult ce văd pe scenă și, pentru că îmi place așa de tare, când ajung înapoi în State și lucrez la programa unui curs nou de scriitură feminină, vreau să folosesc numai texte dramatice contemporane.
Una dintre piesele pe care aș vrea să o adaug la curs este Gardenia. O caut pe autoare să o întreb dacă are piesa în engleză. Îmi răspunde imediat, entuziasmată. Îmi zice că are piesa tradusă și că mi-o trimite în format PDF. Sunt extraordinar de fericită că acum am lista completă a cursului și că mă voi folosi de texte scrise nu doar în engleză, cât și traduse, piese scrise în SUA, dar și în alte părți ale lumii, concepute de autoare care și-au văzut multe piese jucate, dar și ale altora care târziu și-au găsit vocația unei astfel de scriituri, autoare care sunt femei cis, hetero, ca mine, dar și scriitoare care se identifică și ca aparținând de LGBTQ: Rapture, Blister, Burn de Gina Gionfriddo; Three as in Triangle/The Aftertastes of Life de Cătălina Florina Florescu; 9 parts of Desire de Heather Raffo; Gardenia de Elżbieta Chowaniec; Indecent de Paula Vogel; Holy Crab! de Zoe Zhuyi; Cost of Living de Martyna Majok (câștigătoarea premiului Pulitzer); Mrs. Satan and the Nasty Woman de Alice Cohen; Topdog/Underdog de Suzan-Lori Parks; și The Female Role Model Project conceput de Tjaša Fermé. Sunt extaziată, anticipez superdiscuții, iar ce mi-a rămas este să aștept să îmi cunosc studenții.
Prima zi a cursului vine. Pentru mine nu este o noutate ca la cursurile de literatură la Pace University mai mult de jumătate din cei înscriși sunt fete/cele care se identifică așa. Însă acum sunt numai fete și este ceva inedit în cariera mea. Îmi zic aparte, ironic ca la teatru, „O să fie ca un Book Club, mai puțin să bem vin”. Cât de departe de adevăr voi fi! Ne prezentăm, le zic ce aștept de la ele și viceversa, le previn că lecturile nu sunt deloc ușoare, dar că sunt necesare scriiturii complexe feminine, le zic că prefer dialogul aprins, dar civilizat unui monolog steril, că ideile lor contează, că țin mult la cum își exprimă opiniile în scris etc. Chestii pe care le fac la început de semestru, indiferent de ce predau. Suntem deja după primele 3 piese citite și discutate și atmosfera din clasă nu este deloc propice dialogului matur. Există o ostilitate căreia îmi e greu să îi identific sursa, mai ales că, de regulă, relația mea cu studenții este foarte bună. Mă apropii să le dau să citească Gardenia și i-am zis Elżbietei să vină virtual la curs.
Gardenia este un text dur în care, știind că este scris de o femeie, nu te-ai „gândi” că vei da peste un limbaj & un comportament abuziv făcut de personaje feminine. De la o autoare de sex feminin aștepți ceva lejer ca un șpriț de vară, nu?! Trăim cu acest fals mit față de cum ar trebui să scrie o femeie, o extensie la cum ar trebui să se comporte, o realitate la cum i s-a tot zis că este o femeie!
Se știe însă că pe umerii ei cade sarcina (sic!) de a duce tot bagajul domestic în spate, iar că oboseala femeilor este de multe ori luată în derâdere, este minimalizată; se știe că femeia nu este crezută când a obosit sau, dacă nu mai poate și urlă, înseamnă că este la „ciclu”, „isterică” sau n-a făcut sex recent. Se știe că o femeie nu are același acces la educație sau/și șanse egale în viață! Știm cu toții astea, indiferent unde ne aflăm în lume.
În Gardenia, Elżbieta se „riscă” și, ca urmare, textul ei naște dorința unui dialog onest urmat de ce putem face. O mamă care trece prin post-partum trebuie ascultată. O mamă care nu trece prin asta va trăi oboseala maximă pentru că un copil îți ia mult din energie și te schimbă. O mamă care își îneacă amarul în alcool și-n insulte nu trebuie judecată, ci ajutată. Alcoolismul și depresia sunt condiții pe care noi trebuie să le înțelegem și apoi discuta. Și cum un text nu spune totul despre aceste condiții, am putea întreba doctori și terapeuți, membri de familie și amici care știu despre alcoolism și depresie cât i-a afectat (in)direct, etc.
Cât m-am bucurat să am această piesă în programă și cum ea, din păcate, va fi începutul sfârșitului pentru acest curs. Studentele s-au simțit „triggered” de limbaj, m-au reclamat la șefa departamentului (care a venit la curs să mă observe doar ca să constate că sunt total profesionistă), iar când Elżbieta a venit prin Skype (nu era Zoom atunci) să ne/le vorbească, nicio studentă nu a avut curajul să îi zică ce îmi spuseseră mie. Aveau cuvântul, aveau autoarea de față, au preferat tăcerea! Mi-am dat seama că nu erau pregătite de o confruntare, că preferau să se mintă că sunt evoluate și că, de fapt, știu doar să pretindă că sunt pregătite de dialoguri și confruntări incomode, dar că, odată ce oportunitatea li s-a ivit, limba le-a fost înghițită „misterios”.
Ce m-a învățat comunismul
Eu însă am trăit alte vremuri. La 11 ani am fost pusă la colț de către tovarășa de istorie pentru că avusesem tupeul să comentez nota proastă de la extemporal, iar atunci clopoțelul m-a salvat, altfel probabil aș fi stat să admir peretele mult și bine. La 12 ani am fost scoasă în careu pentru că îi spusesem tatei prin telefon să vină să mă ia din tabără pentru că „mâncarea e de porci”, iar când mi-am auzit numele și am fost pusă în fața unor copii și adolescenți ca un „exponat” la freak shows pe vremuri, asta a durut. Sau la 14 ani când vizitasem Danemarca și o colegă a rămas acolo. Era încă comunism în vara lui 1989, iar tovarășul instructor când a văzut că L. lipsește s-a năpustit asupra mea și mi-a tras o palmă pe obraz. Ce abuz, ce umilință ca prima & ultima mea palmă să fie în văzul tuturor!
Studentele mele nu știu toate astea despre mine, cum am crescut într-un regim totalitar și visam la libertate. Adolescentă fiind, mi-era chiar ciudă că până și Icarus putuse să zboare! Visam la manuale în care să citim și să învățăm chestii reale, nu manipulate și rigide. Visam să călătoresc și să mă umplu de alte lumi și idei.
Când am ajuns în SUA și m-am dus la primele cursuri am fost în șoc. Cum doamna sau domnul profesor nu te pune la dictare (Dictare = Fă /spune ca mine, n.a.) , ci te invită la dialog ca de la egal la egal?! La început doar ascultam ce se discuta pentru că multă vreme am avut senzația că nu este real ce se întâmplă, că vor trece săptămânile de dialog și profesorii își vor aduce aminte că dictarea contează și că vorba lor este „sfântă” și trebuie reprodusă ad litteram la examenul final. Însă dictarea, spre surprinderea mea, nu a venit.
Pe vremea aia, de asemenea, internetul nu era atât de activ/nociv, social media nu exista, ecourile unei postări nu o făceau virală, hashtagurile, ioc, reciclările ideilor în spirit gregar nu erau prezente, micro/macroagresiunile cibernetice erau în faza incipientă; în clasă deci se lucra mult pe text și ce aducea el dialogului hic et nunc. Eram fericită să descopăr acest nou fel de a exista în spațiul clasei plin cu bănci și neoane.
<strong>Însă nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge într-un moment al profesiei în care ce voi spune va fi înțeles sau interpretat greșit; sau că mă voi scuza că vor citi texte grele; sau că voi trăi cu spaima că nu vor să facă efortul să lectureze un text; sau, ca să dau doar un exemplu, dacă aș aduce poeziile lui Audre Lorde în programă, ar trebui sa fiu atentă cum vorbesc pentru că nu sunt nici lesbiană, nici de culoare, nici n-am trecut prin cancer. </strong>
Ce?! Pe lângă criza generată de retragerea unor cărți din programă (e.g., Originea Speciilor de Charles Darwin; 1984 de George Orwell; Gender Queer de Maia Kobabe), de sclavie și rasism discutate voalat ca și când nu ar (fi) exista(t), atmosfera din clase în țara în care constituțional ai libertatea cuvântului poate fi sufocantă, (potențial) halucinantă, dusă la extremă.
Am urât comunismul vehement & șușotelile lui inerente. Ne feream să vorbim ca să nu fim turnați celor de la Securitate/superiorilor. Însă dacă n-aș fi fost pusă la colț, scoasă în careu, pălmuită, dacă lumina nu s-ar fi stins regulat, dacă manipularea ideologică nu ar fi fost invazivă, dacă părinții mei ar fi avut o șansă să călătorească în lume, să fie fericiți, împliniți, probabil că nu mi-aș fi dat seama cât de traumatizantă și imposibil de șters total este depresia cauzată de astfel de momente de frică și frustare, însă că, până la urmă, a alege să taci devine cu adevărat triggering!
Idei prefabricate pe care le încălzesc în clasă la „microunde”
Cazul studentelor mele care se credeau avansate, la zi cu tot ce circula în mass-media, nu este un caz aparte. Studenții vin cu idei prefabricate pe care le încălzesc în clasă la „microunde” și apoi ți le servesc pe loc. N-o fi cea mai bună analogie, dar asta este realitatea. Serializarea & sterilizarea intelectuală, nivelul din ce în ce mai scăzut al gândirii sofisticate, notele umflate, puse sub presiune, ocolirea adevărului, deși mulți pretind că își zic „their truth”, toate astea sunt realități de neocolit!
Mulți colegi de-ai mei se plâng că studenții lor nu mai citesc, ci reciclează ideile din surse online. Eu la oră mai nou fac lectură, exact ca în ciclul primar/gimnazial! Trebuie s-o fac pentru ca studenții să vadă ce rol are contextul. Când zic „toxic masculinity”, îi întreb unde în text, de ce apare și aștept explicații. Când vorbesc vag despre „societal problems”, îi rog să îmi aducă „textual evidence”. Munca noastră este la fel de minuțioasă ca a unui om de știință! Când le zic, corpul ne ajută la scris, ridicați-vă de pe scaun, realizează cât de util le-a fost să se miște. Spațiul clasei trebuie regândit, iar pe mine m-a ajutat să îl văd altfel colaborând cu actori, muzicieni, cercetători, doctori, persoane cu engleze aparte sau/și neurotipii.
În 2023, din țară, ca dintr-un coșmar, ți se comunică nonșalant că un student la American Studies nu ar trebui să facă interviuri colegilor/membrilor familiei pe „justificarea” că este la studii culturale și nu poate face muncă autobiografică; sau că nu se poate ridica din scaun și face mici activități fizice pentru că nu e student(ă) la actorie; sau că nu poate citi despre depresie așa cum o jurnalistă a făcut-o public înainte să se sinucidă pentru că nu e înscris la terapie. Asta mi s-a întâmplat recent, când urma să predau un curs online de Medicină umanistă (specializarea mea de la doctorat), însă dascălii M.P. & D.M. și-au impus stilul autoritar vorbind în numele instituției/programului.
Peste noapte, fără nicio ședință cu toți cei care lucrează la American Studies de la Universitatea București, mi s-a comunicat că nu voi mai preda. Am fost „cancelled” pentru că aveam o pedagogie interdisciplinară pe care doream s-o aplic acasă (și) ca să nu îi mai aud când se plâng, „Dar în România nu se face așa ceva… Noi suntem în urmă rău”. Dornică să lucrez cu studenții din țară, am sperat că cei 2 colegi vor fi deschiși dialogului.
Scăpați de pandemie, dar pradă transformărilor climatice ireversibile, a violenței din jur, a extremismului politic, a sănătății mintale pe care nu știm să ne-o protejăm sau nu avem resursele necesare, unii încă se folosesc de catedră pentru a crea un zid invizibil între un profesor și elevii/studenții săi. Sau, așa cum mi s-a întâmplat, în mai puțin de 24 de ore, doi dascăli români m-au pus în fața faptului împlinit, fără să mai am drept la replică. Mai rău, nelăsându-i pe studenți să descopere și să decidă singuri dacă metoda mea de predat le-ar fi fost folositoare.
Și atunci cine face rău educației? Ca pedagogi, trebuie să predăm aplicat ca să fim prezenți în clase. Vine o vârstă când ori știi să fii mentor, să asculți și să îndrumi, ori trebuie să îți schimbi meseria. A fi profesor este a vedea în viitor cu încredere și libertate. A fi profesor înseamnă a nu asculta de orgoliu și a te întreba neîncetat: ce vreau ca ei să învețe și de ce? Ce lecții își vor aduce aminte toată viața?
constantin_fl 04.10.2023, 13:17
As fi curios cum (in sensul de organizare: saptamanal cf orarului, concentrat in 2 sapt...) preda d-na in Romania? De multe ori prof de afara care vin sa predea vor un orar pentru ei si uneori nici pe ala nu il respecta. Nu stiu daca e cazul aici, dar frecvent ruptura provine de la aspecte organizatorice, nu de la incompatibilitate de idei/mentalitati. Iar pentru cei de aici sa acomodeze un profesor remote are multe multe complexitati organizatorice.
rololiv 04.10.2023, 19:03
Cam multe informatii foarte specifice intr-un text scurt, deci dificil de a avea o opinie in absenta unor cunostinte mai serioase despre ce preda d-na profesoara. Singura chestie cu care am putut sa "relate" - deci, m-a "triggered" :) - este cea cu ridicatul de pe scaun pentru a face "mici exercitii fizice". Mi-a amintit de gimnastica obligatorie de pe culoarele dintre randurile de banci din clasele primare si gimnaziale romanesti, anii '70. Sau aia era partea buna a regimului totalitar?
demostene1 04.10.2023, 21:43
un articol bun, vedem acelasi tip de gandire cum se infiltreaza si in romania, mai ales la nivelul generatiei tinere care recicleaza ideile din vest fara sa le inteleaga (vechile forme fara fond). vedem acelasi tip de gandire la libertatea care de foarte multe ori critica anumite lucruri sociale fara sa inteleaga cu adevarat sau fara a fi complect obictiv
theo_s 05.10.2023, 15:22
Înțelegem din text că d-na autoare e supărată și pe studentele din NY și pe unii colegi din Buc., mai ales pt. anumite constrângeri și limitări ale libertății sale didactice. Păi, d-nă, văd că referințele dvs. culturale sunt din feminism, Gender Queer, toxic masculinity, LGBTQ, cis, trans și din astea. Poate nu știți: partenerii dvs. ideologici sunt cei care au făcut imposibilă viața conservatorilor, a tradiționaliștilor, în universități. Doar acum, dacă va "anulează" și pe dvs., e grav?
MironCozma 05.10.2023, 16:18
Saracuta cum a fost persecutata.... Numai buna la facultatea de Gender Studies. Acolo poate sa faca teatru cu cele 150 de gender aprobate.