Ascultându-i pe Putin și Biden. Ce uităm noi, ca europeni, în toată această nebunie cu războiul

Mai întâi, joia trecută, a ținut Putin un discurs kilometric și ritualic. Unul complet previzibil, în care ne-a transmis că luptă nu doar să ia teritorii din Ucraina, ci că apără „valori”. Partea care mi s-a părut cea mai agresivă însă nu a ținut de război, ci de ideologii, arătându-ne că dacă mai e ceva globalizat este acest război între „apărătorii tradițiilor și decenței” (Putin) și „apărătorii libertății” (Vestul cu Biden în frunte). Cam toate alegerile au început să arate așa în ultimul deceniu, peste tot în lume. Luptele se dau între diverși lideri care se pretind tradiționaliști, luptători anti-gay și patrioți, de cealaltă parte, apărători ai drepturilor omului și, condiționat, ai drepturilor de a face bani global și concentra averi.

La un an de război, am constatat că au fost înjurați cei care au observat lucrurile simple: din război au făcut unii bani cu lopata, nu i-a taxat mai nimeni. Ne-am bătut joc și de planurile împotriva crizei climatice, că doar e război și a trebuit să cumpărăm gaz cu cisterna de la americani. S-a militarizat tot, și presă și tot, e plin ecranul global de experți în bombe și pușcoace.

Orice întrebare despre inflație, despre profituri, despre cheltuieli netransparente bugetare, despre faptul că deciziile astea legate de război ar trebui să mai urmărească și dorințele popoarelor europene, tot, absolut tot este calificat ca trădare sau putinism.

În aceste condiții, Biden la Kiev, apoi, la Varșovia, și de cealaltă Putin, mi-au indicat cumva colateral deraierea de la un fapt european extrem de important, mai important decât proiectul „Uniunea Europeană”. Ultra-business-ul american se bătea cu ultra-tradiționalismul demagog putinist, iar noi, europenii, stăteam și ascultam ca niște tocilari abuzați, de pe margine. Am avut bonus și pupăturile zgomotoase aplicate de analiștii români marelui Biden care lupta eroic cu microfoanele în Estul Europei. Un ziarist l-a numit „jedi” (precum cavalerii din Star Wars). Să ne amintim că în martie se fac 20 de ani de la invadarea Irakului. Și să ne amintim că eliminarea unui dictator a fost urmată de un dezastru inexprimabil pentru întreaga zonă.

Ce a adus transformarea Europei de Est într-un front

Transformarea Estului Europei într-un front este cel mai trist lucru care ni se putea întâmpla. Putin ne-a adus peste noapte aici, cu crima lui incontestabilă și imprescriptibilă, dar proiectul e unul mai vechi și păgubos. Statele estului – niște vasali triști și primitivi ai americanilor, punctul de sprijin în această parte de lume, cam asta suntem.

Ca să vedeți tristețea proiectului, uitați-vă la Polonia, cea invidiată și de tot felul de soldați de pe Facebook de pe aici. Domle ce nație, ce iubită e de americani! Eu nu văd decât că cel mai ultratradiționalist și antistat-de-drept stat european a ajuns după atacul lui Putin un soi de elev model. Duse sunt criticile la adresa unei Polonii care o luase razna, acum Polonia e viitorul. Iar viitorul arată sumbru, ceva stat social livrat în schimbul ultra-conservatorismului, înarmării. Pe cât dă din gură „suveranist” în UE, pe atât liderii polonezi dublează conștiincios ștersul exhibiționist al bocancilor militari strategici. Ăsta e modelul viitorului pentru Est.

De cealaltă parte, Putin a luat tot gunoiul ultraconservator (bună parte din el seamănă cu ăla promovat prin Polonia: antiavort, patriotism până la baionetă, antigay etc.) și l-a încărcat în bombardierul său ideologic. Strategia e simplă și chiar îi seduce în secret pe destui apărători ai valorilor tradiționale (plus ce mai vine la pachet, naționaliști, apărători ai nevoilor neamului și mai ales ai bogătanilor patriei împotriva corporațiilor și iluminaților). Văd și pe la noi influenceri derutați, care sunt și ultraconservatori, mari apărători ai războiului anti-Rusia, dar care probabil cască ochii când îl aud pe Putin vorbind fix ca ei. 

De cealaltă parte, șantajul armatei numărul 1 de pe glob e că „noi vă dăm libertate”, iar voi în schimb ar cam trebui să cedați voluntar din aceeași libertate – serviciile secrete duduie în această zonă, alegerile sunt din ce în ce mai ridicol previzibile. În această dilemă pare prinsă întreaga Europa, dar mai ales Estul. Și e o situație fără ieșire. Sau, ca să fim preciși, ieșirea constă în costuri din ce în ce mai mari pentru o viață cât de cât normală pentru cetățeanul european.

Fenomenul pasului înapoi a fost sesizat, recent, de o publicație germană, citată de  G4Media: ”Lumea traversează în prezent o „recesiune geopolitică” din cauza amplificării rivalităților dintre blocurile economice și militare”.

Ce e Europa?

Ca să înțelegem însă ce riscăm trebuie să mai răspundem o dată corect la întrebarea „ce e Europa”? De ce e ea totuși semnificativă între aceste două tabere? Păi, e singurul loc din lume unde există cea mai multă asigurare socială. Țări din Europa au cele mai multe forme de sprijin social, comparația cu SUA, Rusia sau China nici nu are sens. În SUA, educația și sănătătea sunt foarte sus calitativ, dar nu sunt drepturi, sunt pe bani. China s-a dezvoltat spectaculos economic, dar infrastructura de sănătate încă așteaptă. Rusia nu și-a revenit la stat social după căderea URSS. 

Dar, în Europa democratică au rămas drepturi pentru angajați chiar și în ultimele 4 decenii numite neoliberale (adică antidrepturi, pro-piață). Europa e campioană globală la stat social, mai ales dacă te uiți la state precum Germania, nordicii, Franța, Spania. Periferia, România, Ungaria, Polonia, aveau stat social format după modelul comunist, iar acum nu mai au decât fărâmituri și o mie de idei proaste: ar vrea să privatizeze tot dacă s-ar putea. Ele sunt un soi de state ale Americii fără armate, fără dolar, fără resurse. 

Așa că, permiteți-mi această concluzie. Politicile care au tăiat din salarii, din concedii, din drepturi la gratuitate în sănătate, din asistență socială, vor fi accelerate de politicile de război, de inflație nemiloasă (care de fapt a redus zdravăn puterea de cumpărare a salariaților). Europa democratică avea ceva din aceste drepturi, iar ultimele decenii a tot pierdut – acestea erau și lucrurile care o uneau mai mult decât „Uniunea Europeană”. Pentru că da, între Europa și Uniunea Europeană e o diferență – UE nu are drept scop statul social, tocmai asta a născut atâtea mișcări anti-UE pe tot teritoriul, iar ele se vor înmulți. Indiferent de cum va curge mai departe războiul, și cu amenințarea scenariului China vs Rusia la orizont, riscăm să ne întoarcem mult în timp și să pierdem cam tot ce câștigaseră părinții și bunicii noștri după cel de-Al Doilea Război Mondial. 

Cât despre Europa și ce înseamnă ea, cam asta ar trebui să ne amintim, că nu contează bravada UE cu dezastruoși lider precum Von der Leyen. Ci contează lucrurile alea mărunte pentru care toți fugim în acele țări: educație bună și gratis, sănătate oferită serios pentru asigurări pe care și le permite oricine, drepturi cât de cât pentru angajați. Asta e libertate, asta nu au la nivel european nici americanii, nici rușii, nici chinezii. Nu că ar fi comparație între cele trei modele noneuropene. Important e că și Estul Europei se depărtează inconștient de acest ideal simplu. Este construcția care a fost erodată cel mai serios de război, prin inflație și austeritate, de un an încoace.

Foto: Hepta

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE