„Ce am făcut eu așa păcătos, că eu nu înțeleg?”. Unchiul regizoarei din Moldova care a câștigat Ursul de Aur recunoaște abuzul când fata avea 9 ani și nu regretă!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Lumea cinematografiei europene a fost șocată de o poveste de peste Prut. În filmul „Nanu Tudor”, declarat joi câștigător al Ursului de Aur la scurtmetraj, regizoarea Olga Lucovnicova, 29 de ani, își spune propria poveste de victimă a unei agresiuni sexuale. Atunci când avea 9 ani și locuia în Republica Moldova, a fost abuzată sexual de unchiul ei, fiind dezbrăcată, atinsă și pusă să-și masturbeze abuzatorul. Cu camera în mână, după 20 de ani, femeia îl confruntă în filmul documentar pe abuzator, iar unchiul recunoaște, dar îi spune că i-a făcut un bine, lăsând-o „cinstită”!
Cuprins:
Unul din cinci copii e abuzat înainte de 18 ani.
90% dintre victime știu cine e vinovatul.
70% dintre copii nu declară abuzul, unii vorbesc despre el doar la maturitate.
40% dintre ei nu spun nimic niciodată și trăiesc toată viața cu trauma.
Olga Lucovnicova nu se numără printre cei care tac. La 9 ani, în Republica Moldova, a fost abuzată sexual de unchiul ei. Nu a spus nimănui nimic până când, plecată din țară pentru a deveni regizor, s-a hotărât să revină după 20 de ani, să-și confrunte agresorul și să facă un film.
În „Nanu Tudor”, documentar premiat ieri cu Ursul de Aur pentru scurtmetraj la Festivalul Internațional de Film de la Berlin (unde a avut premiera mondială), unchiul recunoaște tot ce a făcut – nu a uitat nimic!, dar crede că nu a fost un păcat și că i-a făcut un bine lăsând-o „cinstită”.
Cuprins de oroare în fața acestui episod rememorat prin cele mai subtile și poetice mijloace artistice, spectatorul e lăsat să tragă singur concluziile.
20 de minute așteptate timp de 20 de ani
Cum vorbești despre o traumă atunci când încă îi suporți consecințele? Cum faci din ea subiectul unui film documentar în care adevărul trebuie căutat și spus? Cum îl spui? Olga Lucovnicova găsește modalitatea cea mai potrivită și mai delicată pentru ca în 20 de minute să-și facă dreptate.
Pretutindeni în lumea civilizată, abuz sexual nu înseamnă doar viol, ci și exploatarea prin atingeri, „îmbrățișări” fără ca persoana să-și dea consimțământul sau fără să aibă vârsta consimțământului. Pe când avea 9 ani, exact asta i s-a întâmplat Olgăi.
Primul cadru din „Nanu Tudor”, o coproducție Belgia-Portugalia-Olanda, înfățișează un bărbat pe care aparatul de filmat îl vede, prin perdeaua fluturândă a ușii, odihnindu-se în pat.
Nu știm cine e bărbatul, nu știm despre ce e filmul. O fi despre mama regizoarei care a fost la muncă în Spania și care spune că tot Moldova e mai frumoasă? O fi despre regizoarea care a revenit acasă? Cine e bărbatul la care aparatul de filmat tot revine, ba spionându-l prin perdeaua de la ușă, ba privindu-l frontal când, tras la patru ace, își face de lucru cu telefonul mobil? Pare impenetrabil. Apoi poza unui tânăr cu o fetiță în brațe și din off începe discuția.
În aproape tot filmul, textul și imaginea vin din surse separate. Discuția revelatoare cu unchiul abuzator în care minimalizează faptele și încearcă să întoarcă vina asupra nepoatei se aude în timp ce pe ecran vezi ba o omidă înaintând pe o pătură movulie, ba un perete crăpat, ba un păianjen învăluind victima, ba un buchet de mușețel pus la uscat.
Un fel de a spune că e infinit de greu să privești rănile în față, că oroarea e încă atât de mare încât fetița de 9 ani trebuie să se protejeze.
Și peste imaginile acestea benigne cu insecte și flori de mușețel sau cu figurile flou ale rudelor la masă vin cuvintele unchiului.
„Păi ce rău ți-am făcut eu ție? Că mă jucam cu tine, te strângeam?”
„-Ce? Mi-am bătut joc de tine?
-Da, eu cred că da.
-Nu... Olea, tu vorbești treburi. (...) Sunt păcate care se iartă, dar sunt păcate care nu se iartă.
-Da, eu nu vă pot ierta.
-Tu nu mă poți ierta? Ei, da! Atunci îți iei mai multe păcate. Nici pe tine n-are să te ierte nimeni.
-Nu cred că ăsta e păcat care se iartă.
-Ăsta nu-i păcat. Ăsta nu-i păcat deloc. Păi ce rău ți-am făcut eu ție? Că mă jucam cu tine, te strângeam? (...) Eu, dacă aș fi fost un om rău, apăi eu poate că făceam și o prostie cu tine, dar n-am făcut.
-Făceați, mă dezbrăcați goală.
-Ei, te dezbrăcai tu singură, nu te dezbrăcam eu. (...) Păcătos e dacă o dezbraci, te urci și o dregi cu de-a sila. Violare, sau cum se mai numește. Dar când te joci, ce păcat e?”
Acasă se vorbește în șoaptă
Acum unchiul doarme cu burta răsfirată peste pat, perdeaua de la ușă se umflă odată cu respirația lui. Aparatul de filmat revine la scoarța de pe perete, se deplasează încet și o surprinde pe mătușă făcând mătănii în camera vecină.
Nimeni din familie nu a știut că, atunci când toți erau la câmp, unchiul spunea că-l doare inima și rămânea cu Olea acasă făcând lucruri pe care fetița nu le înțelegea.
Memoria nefragmentată a agresorului întâlnește trauma victimei, dar lucrurile încă se spun încet, ca să nu audă ceilalți:
„-Țin minte că aicea eram pe iarbă, tu te-ai culcat lângă mine și eu am pus mâna pe rochiță, am bâjbâit, tu n-ai zis nimică.
-Eu țin minte cum îmi spuneați să vă masturbez, eu nici nu înțelegeam ce înseamnă spermă (...)
-Uite, Olga, eu cu tine m-am purtat normal, parcă. Nu știi ce are un bărbat în cap, dar eu nu te-am violat și nu am făcut alte prostii. Eu am socotit că o fată trebuie să fie cinstită, să n-o strici.
-(...) Dar vreau să înțeleg de ce și pentru ce? Cu un copil mic?
-Dar nu erai tu așa mică!...
-9 ani?!
-Păi 9 ani e viață multă.”
Părinții, alături de ea, dar familia extinsă a încercat s-o convingă să nu facă filmul
Lumina care vine de afară prin perdea cade frumos peste scoarțele de pe pereți. Pare dimineață. Un capitol s-a închis. Mama, bunica și mătușa încep să cânte din off „Când s-o împărțit norocul”, iar pe ecran apare scris:
„Unul din cinci copii e abuzat înainte de 18 ani.
90% dintre victime știu cine e vinovatul.
70% dintre copii nu declară abuzul, unii vorbesc despre el doar la maturitate.
40% dintre ei nu spun nimic niciodată și trăiesc toată viața cu trauma.”
Când a primit vestea că a câștigat la Berlin, tânăra regizoare a spus că s-a decis greu să facă filmul și că membrii familiei extinse au încercat s-o convingă să lase lucrurile sub covor. Mama și tata au fost însă lângă ea.
E acum en froid cu ai ei. Familia este supărată că a scos la lumină rufele murdare, în timp ce părinții sunt de partea ei.
Dar lumina de pe scoarțe e proaspătă pentru că Olga a vorbit pentru toți cei care au trecut prin ce a trecut și ea și nu au curaj să o facă
Olga Lucovnicova reacționând la vestea câștigării Ursului de Aur:
Mai important decât Ursul de Aur e faptul că și-a confruntat trauma, dar se căiește oare abuzatorul?
„-Pentru mine așa de important era să mă uit în ochii voștri (n.red. sic!) și să văd ce se întâmplă în ei. Dacă este regret. Cel mai tare doare când vezi indiferență.
-Da, da, n-am făcut un lucru bun, cu cine nu se întâmplă asta?”
„La 9 ani nu înțelegeam că acest comportament al lui era nepotrivit”
„Când eram mică, obișnuiam să petrec verile la casa stră-străbunicilor mei. Părinții mei rămâneau în oraș pentru că mergeau la serviciu, iar eu petreceam vacanțele în sat cu bunicii, unchii și mătușile mele. Am multe amintiri frumoase. Dragul meu bunic a murit când aveam 9 ani. Țin minte acea vară în detaliu, bunica a suferit mult. Atunci am rămas de multe ori cu unchiul care se plângea că-l doare inima. Toți se duceau la muncă, iar el rămânea cu mine acasă și se purta ciudat și vulgar cu mine”, spune regizoarea în caietul de presă al filmului.
La 9 ani nu înțelegeam că acest comportament al lui era nepotrivit, dar el a lăsat o amprentă asupra mea. Nu le-am spus nimic părinților pentru că nu știam că aceste lucruri erau rele. De atunci nu am mai intrat niciodată în acea casă fără mama, îmi era frică. După 20 de ani de tăcere, am îndrăznit să-i pun unchiului niște întrebări despre trecut. Olga Lucovnicova:
Trailerul filmului:
Olga Lucovnicova e regizoare de film născută în Republica Moldova și stabilită în Belgia. A studiat filmul la Academia de Muzică, Teatru și Arte Frumoase din Moldova, precum și documentarul la DOC NOMADS, un program de master Erasmus Mundus, oferit de trei universități din Portugalia, Ungaria și Belgia.
Unul din primele filme ale sale, „Nu te iubesc, moarte...” (2015), a luat Premiul pentru cel mai bun film moldovenesc la a XIII-a ediție a Festivalului Cronograf. „Nanu Tudor” a primit recent Wildcard Award din partea Flanders Audiovisual Fund.
