Opinie de
Valeriu Nicolae
Toate articolele autorului

O chestie de ego inflamat de puști care a crescut nesigur pe cine e și ce se va alege de el. Prins între oamenii pe care îi iubeam cel mai mult și care erau fie țigani, fie deloc iubitori de țigani. Cu excepția soră-mii, blondă, frumoasă și care nu a părut niciodată să-i pese de diferențe, pentru restul trebuia să mă împart în a fi ceea ce își doreau ei să vadă că sunt.

Sau poate îmi caut scuze, lucrul pe care mama îl urăște cel mai mult.

Oricum, cel mai probabil este că am vrut să fiu văzut mai bun decât eram. Și că m-am simțit vinovat că am reușit să ies din sărăcie și să am mai mult decât îmi trebuie. Probabil de asta am început să încerc să ajut cum o fac acum. Am mai ajutat și atunci când eram sărac lipit, dar nu așa cum o fac acum. A devenit cumva o adicție. E greu de explicat, mai ales că nu e nimic simplu în a face bine.

Mi-am luat-o de nenumărate ori. M-am obișnuit atât de mult cu eșecul încât nu am absolut nici o așteptare ca ceea ce fac pentru alții să aibă urmări bune pentru mine personal. Nici măcar neutre. Nu mă aștept la nimic din partea celor pe care îi ajut. E prea mult de scris despre cât de greu e. De la copiii care m-au furat, mințit sau înjurat până la mârlăniile oamenilor care își vedeau amenințate micile sau marile afaceri denumite ONG-uri. Am mai scris despre șobolani, pișat în pat, peste tot prin baie, desfundat bude, drogați, înmormântări, părinți bestii, primari ticăloși, funcționari europeni aroganți și idioți. E drept, sunt și satisfacții incredibile atunci când un puști sau o mamă reușesc, dar nu aștept mulțumiri.

Am vrut să renunț de câteva ori în ultimii 12 ani. Motive ar fi fost cu zecile. Dar cumva nu am făcut-o. Habar nu am de ce, dar cel mai probabil iarăși o chestie de ego, nu am vrut să pierd. Asta, până la Maria. Maria și-a rupt tendonul jucând fotbal cu copiii. A fost printre primele voluntare. Atunci m-am prins că, făcând bine, s-ar putea să întâlnesc oameni absolut excepționali care mă vor face pe mine mai bun. La puțin timp mi-am dat seama că și copiii mă făceau mai bun. Așteptările lor mă făceau mai bun.

Am devenit curios să văd dacă ceea ce gândeam poate fi funcțional. Dacă se poate crea un grup de oameni care să ne facă mai buni. Un fel de trib.

Apoi, a venit guvernul tehnocrat. Am intrat în guvern cu complexul salvatorului și am ieșit cu complexul prostului. Am pierdut mult acolo. Nu numai în ceea ce privește încrederea în capacitățile mele, dar și în oameni. Mi-am pierdut și echilibrul cumva.

M-a ros mult eșecul din timpul guvernării tehnocrate. O chestie care a devenit un pic obsesivă. Încă nu pricep ce dracului a căutat Dâncu sau Tobă în guvernul ăla si cum Dacian, un om care chiar mă inspiră, putea să-i vadă atât de diferit de cum îi vedeam eu. Dacian era omul care își dona per diem-urile de premier la oameni săraci și o parte semnificativă din salariu. Nu-i va plăcea că scriu asta.

Obsesia asta de cum aș putea să repar un eșec m-a făcut să vreau să fac politică. În mod clar nu numai asta, căci și ego-ul meu avea nevoie de ceva satisfacție. Am vrut să cred, după experiența tehnocrată, că se poate face și în politică ceva similar cu tribul de la voluntariat. Probabil e posibil, dar eu am mai eșuat o dată.

Din cauza ego-ului, am și dat-o în bară. A fost tare greu să accept că am dat-o în bară, dar sunt bucuros că nu m-am încăpățânat și că am renunțat rapid.

Devenise imposibil să ajut fără ca asta să nu pară ipocrizie. Nu conta că o făceam de foarte mult timp. Cumva, într-un mod foarte toxic, clasa noastră politică și o parte din formatorii de opinie par a uita că politica ar trebui să aibă un singur scop, acela de a ajuta cât mai mulți oameni. Noi ne așteptăm ca politica să fie locul unde se adună toți psihopații și mârlanii pentru a se îmbogăți pretizând că fac ceva bun pentru alții. Fiind în politică, automat deveneam ca ei în capul multora. Ar fi trebuit probabil să nu îmi pese, dar nu am reușit. Tot ego-ul, cel mai probabil.

Habar nu am ce o să se întâmple. Nici nu cred că ar trebui să-mi dau cu părerea. Nu de alta, dar nu mă pricep la subiectul COVID-19. Noi ne-am trezit brusc că avem peste 100 de copii care sunt la risc foarte ridicat să nu se țină de școală, care vin dintr-o zonă foarte săracă și foarte complicată din Ferentari și câțiva din Jilava de care nu mai putem să avem grijă în timpul weekend-ului.

Zilele astea am setat computere și internet în ghetou pentru copii. Am schimbat cred că peste 100 de perechi de mânuși și 60 de măști. M-am spălat de 40-50 de ori pe zi pe mâini. Copiii cu care lucrăm noi nu au nici computere și mulți nici internet. Am acoperit nevoile urgente de alimente pentru peste 20 de familii.  Dacă aș fi fost în politică, toate acestea ar fi fost imposibil de făcut fără să fiu acuzat de nu știu ce rahaturi.

Facem teme online și lucrurile chiar merg cum trebuie acum. Mă simt senzațional de bine cu oamenii cu care fac voluntariat, cu tribul. Suntem diferiți și încăpățânați, dar mă simt parte a unei comunități așa cum greu mi-aș fi imaginat că poate exista. Și poate de asta concluzia.

Nu cred că o să reușesc să domolesc curând partea mea supercompetitivă, dar am realizat, cu un pic de surprindere, că nu mă mai interesează cum par în ochii altora că sunt.