Plagiatul ca flagel social. De ce frauda intelectuală nu e doar problema „lor”, ci mai curând a noastră

Pe lângă războiul crunt din Ucraina vecină, pe care-l urmărește anxios și solidar, România poartă propriul ei război contra plagiatului. Un flagel care, larg mediatizat, alimentează excepționalismul negativ, atât de specific nouă (atunci când nu ne considerăm, dimpotrivă, buricul pământului). Evident, plagiatul e o formă de fraudă intelectuală modernă și universală. Modernă, pentru că în timpurile pre-moderne, autorii și cărțile participau la o cultură diferită: fără o industrie editorială, fără drepturi de autor, fără individualismul specific modernității și, deci, fără obsesia originalității. Universală, pentru că astăzi găsești plagiatori pretutindeni. Trebuie să ne iasă din cap ideea că suntem paradisul plagiatorilor. 

Dezbaterea publică despre plagiatul din România suferă și ea de o excesivă politizare. E drept, avem (mult prea) mulți politicieni care și-au construit cariera pe acest tip de minciună. Însă presa le acordă atenție doar lor, celor celebri și, pentru moment, puternici. Denunțarea plagiatului e mai puțin o problemă a societății, cât un instrument eficient în lupta electorală.

Publicul larg a înțeles că e vorba despre o formă de hoție care, odată denunțată, provoacă suficientă indignare pentru a-l coborî de pe soclul său fals pe cutare sau cutare impostor. De unde și suculența ușor sadică, declarat justițiară, a cazuisticii: la noi, știrea că „a mai căzut un cap” (fie el și pătrat) stârnește un entuziasm colectiv garantat. 

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Cred totuși că este oportun să discutăm mai des cauzele acestui fenomen, pentru că ele sunt deja cunoscute, și apoi să căutăm remedii în amonte, adică încă din gimnaziu și liceu. Literatura pedagogică dedicată plagiatului a ajuns la un consens cu privire la factorii care par să-i fi extins, în ultimul timp, raza de acțiune.

Primul factor agravant e chiar răspândirea internetului, care permite – prin faimoasa manevră copy/paste – descărcarea facilă a oricărui conținut. Al doilea factor e lipsa unei definiții clare a plagiatului: când începe și unde se încheie? Când ai furat din textul altuia 5% sau când toată pretinsa ta teză de doctorat cuprinde 50% pagini însușite fără precizarea surselor? E de vină apoi și folosirea prea rară a softurilor care detectează frauda. În fine, nu există – cel puțin în UE – o politică antiplagiat unitară. 

Oricum, din anchetele sociologice făcute de Comisia Europeană – de pildă, prin programul GENIUS: plaGiarism or crEativitiy: teaching Innovation versUS Stealing – reies date interesante. Băieții plagiază mai des decât fetele. Se plagiază mai mult la liceu decât la doctorat. Abonații acestei practici sunt în general studenții cei mai slabi, leneși, incapabili de o abordare critică, precum și cei în criză de timp (pentru că nu-și gestionează rațional orarul) sau cei care au obiective de cunoaștere neclare. Majoritatea celor prinși cu mâța-n sac spun că nu aveau conștiința plagiatului. 

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

La noi abundă organismele de control (de tipul ARACIS: Agenția Română pentru Asigurarea Calității Învățământului Superior), legislația antiplagiat e destul de aspră, dar sancțiunile aplicate sunt de cele mai multe ori simbolice. Detectarea electronică a fraudei e sporadică, în vreme ce gama pedepselor (de la anularea lucrării și scăderea mediei generale până la exmatriculare) rămâne literă moartă. 

Întrebați ce soluții întrevăd, mulți elevi/studenți din felurite state-membre UE au declarat că și-ar dori lecții mai interesante, că ar vrea să aibă mai multă încredere în opiniile lor personale, mai multă libertate în alegerea temelor de studiu și mai mult ajutor pedagogic pentru a-și însuși tehnicile corecte ale citării. De ce nu ne-am ocupa de realizarea concretă, la scară sistemică, a respectivelor așteptări? 

Aș fi tare trist să se creadă că, propunând lărgirea conversației sociale pe tema plagiatului, forțez o diversiune menită să abată atenția de la bine-cunoscuții noștri doctori de carton, care își aglomerează cartea de vizită cu titluri nemeritate, deși o lume întreagă constată, la ore de maximă audiență, că au patetice dificultăți de exprimare până și în limba maternă.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Prin urmare, insist: plagiatul e furt, iar nesancționarea lui menține universitățile românești în subsolul topurilor mondiale, demoralizează comunitatea și stimulează, nefast, contraselecția.

Tot ce am dorit să transmit prin editorialul prezent e că această problemă de societate privește pe toată lumea – familii, elevi, studenți și profesori – nelimitându-se la patologia sferei politice. Pentru a limita pagubele, avem cu toții încă multe de făcut. 

Urmărește-ne pe Google News