Planuri de economisire a curentului electric și o amintire cu doi papanași
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cu gândul la o criză economică ce se arată la orizont, jurnalistul și dramaturgul Petre Barbu invocă un dialog cu un prieten în care se amestecă amintiri comune și trimiteri la una dintre cărțile celebre ale lui Liviu Rebreanu.
Cuprins:
Of, of, of... Oftează ca o babă. Ba nu, ca un moș. Ai prefera să te înjure din nimic, pentru că înjurătura ți-ar dovedi că încă-i mai circulă sângele-n vine. Îl lași să mai ofteze: of, of, of... E greu. Ar trebui să vorbiți despre greutăți. El să-ți spună cât îi este de greu. Singur. Tu să-i zici că-ți este greu. Așa, în general. Să vă plângeți ca doi moși.
Nu mai reziști și-l ataci direct: ai ceva noutăți? Scâncește: sunt obosit. Și tu ești obosit. Să vorbiți despre oboseală. El zice că a dormit de la două la patru dimineața, a fumat o țigară, apoi a mai dormit până la șase, ar fi vrut să mai doarmă, dar n-a mai putut. Tu te gândești că nici Apostol Bologa nu dormea prea bine după ce-a ieșit din spitalul în care a zăcut după ce-a fost rănit în atacul muscalilor. De aceea l-ai sunat, ca să-i zici că te-ai apucat să citești „Pădurea spânzuraților”.
Ce ți-o fi venit să te apuci de cartea asta? Ce ți-o fi venit să-l suni, că doar vorbiți aproape în fiecare zi, aceleași lucruri, nicio noutate? Dar „Pădurea spânzuraților” este o noutate în viața ta. Nu vrei să-l dai gata, să te lauzi, dar așa ai simțit, că trebuie să citești romanul lui Rebreanu. Ce tare! După mai bine de 45 de ani de la lectura din liceu, acum, la recitire, e și mai tare! Primul capitol, cu spânzurarea dezertorului, chiar îi vezi ochii cu o strălucire „mândră și învăpăiată” înainte de a-i se pune ștreangul la gât, n-are rost să-i povestești, doar e absolvent de filologie, a fost profesor, știe că Rebreanu are o forță cumplită de povestitor...
El tace, probabil trage din țigară. Tu îl întrebi când intră în „șut”. El răspunde: curând. Tu îi propui să vorbiți altădată, poate vrea să mănânce. El zice: nu! Îți precizează că mai are trei curse ca să-și ia bonusul din această săptămână. Constată, fără să ofteze: lumea este obosită. Este obosită pentru că așa o vezi tu, obositule! Te contrazice: nu se întâmplă nimic, nicăieri unde duc pachetele, nicio petrecere, niciun chef, nici măcar o ceartă în familie, aceeași apatie, oamenii mănâncă și atât. Asta înseamnă că stau cuminți și se pregătesc de criză, comentezi aiurea.
Nu, sunt obosiți și n-au niciun plan. Când ești criză îți faci planuri ca să ieși din criză, dar oamenii n-au niciun plan, asta este mult mai grav decât ce-a fost în criza din 2009, oamenii sunt obosiți!
Bine că le duci tu de mâncare că altfel ar muri de foame, glumești iritat. El miorlăie: nici eu n-am un plan. N-ai un plan ca să renunți la curierat, să nu mai alergi toată ziua cu mașina prin Bucureștiul ăsta împuțit? - îți vine să-i bagi baioneta în rană.
Nici tu n-ai un plan, dar găsești o întrebare de actualitate: care sunt măsurile pe care le vei lua pentru a reduce consumul de energie electrică? Fără miștouri, spune, cum ai de gând să economisești curentul? Mai bine îl provocai ca să vă împărtășiți durerile fizice, și el are dureri, și tu ai dureri, sau mai bine vorbiți despre geopolitică, ce-au mai zis Biden, Ursula și Putin, ce-au mai zis Ciucă, Ciolacu... O bârfă mică, internă și internațională.
El spune că de câteva luni face economii. Nu mai doarme noaptea cu lumina de control, așa cum dormea înainte, acum se duce la WC pe întuneric, deși se mai împiedică de mobilă. Nu mai lasă un bec aprins când pleacă de-acasă, așa cum făcea înainte ca să lase impresia că garsoniera e locuită, acum stinge becul, speră să nu-l calce hoții. A cumpărat o aplică cu senzor în baie, dar asta îl deranjează chiar și când face pipi, rămâne în beznă, trebuie să se miște, de aceea își ia o lămpiță în baie, deci stă pe tron și cu lămpița și cu aplica cu senzor. Tu te gândești la „Pădurea”, ce lovituri de teatru sunt în prima sută de pagini, Rebreanu este maestru al întorsăturilor de situații, când Bologa se pregătea să dezerteze, hopa, au atacat muscalii și el cade rănit...
El zice să este om de la munte, deși tu știi asta că doar sunteți prieteni de 35 de ani, și că nu se descurcă deloc cu clima din București, organismul îi spune că, într-adevăr, avem de-a face cu încălzirea globală. Tu îi răspunzi enervat că hoitul său nu mai rezistă la vreme, pentru că s-a uzat, s-a ramolit, auzi?, clima a rămas la fel, dar hoitul tău s-a uscat, nu-mi mai vorbi ca un moș! Poftim, te-ai scăpat și-ți pare rău.
Anca noastră, Anca din trecut
Of, of, of... Oftatul său te-a iertat. N-aveți ce vorbi. Mai bine citeai din „Pădurea spânzuraților”. Vocea lui se trezește brusc din amorțire: am dus ieri un pachet unei cunoștințe vechi. Care cunoștință? - te interesezi în silă. Anca... Care Anca? El repetă: Anca... Anca noastră? El izbucnește în hohote și imediat se îneacă din cauza țigării, tușește în telefon la fel ca bateria lui Bologa care bubuie în liniile muscalilor.
Cum așa, de unde a apărut?, unde locuiește?, cum arată?, s-a îngrășat, s-a cocoșat?, e măritată?, are copii?, haide, povestește!, te ridici ca un supraviețuitor îngropat în tranșeea bombardată de amintiri. Nu m-a recunoscut - răspunde decepționat. Trebuie să-l crezi. Ești sigur că era Anca? Da. Să-mi dai adresa! N-o mai am. Cum n-o mai ai, mincinosule? Aplicația nu-mi reține comenzile făcute. Dar știi unde stă! Știu, dar nu m-a recunoscut. Și ce-a comandat? Doi papanași! Ești sigur, papanași? Da. Tu ai mâncat papanași făcuți de maică-sa. Demult. Și el a mâncat. Cu dulceață de afine. Trebuie să mă duci la ea! Las-o! De ce? E obosită. Prostii! Să mă duci la ea! La ce ți-ar folosi? Of, Ancuța! - oftez, dar nu știu de unde îmi vine oftatul. El mă lovește: oftezi ca un libidinos, apoi râde în hohote și tușește ca un măgar. Măgarule! Poate ar fi momentul să-i răspunzi că Anca nu te-a recunoscut pentru că arăți ca un ratat la 60 de ani. Cum să te recunoască, ratatule?... Insiști: ești sigur că nu-i bolnavă la cap? Nu m-a recunoscut. Ți-a dat măcar un bacșiș? Am plecat repede, miorlăie ca un motan rebegit.
Renunți. Nu știi ce-a fost între ei. Poate nici el nu-și amintește ce-a fost între tine și ea. Anca a dispărut de mult din viața ta, din viața lui. A dispărut la timp. Nici pe tine n-o să te recunoască. Sunt atâtea lucruri mai importante decât... Ancuța. Nu v-ați certat din cauza Ancuței în tinerețe, de ce să vă certați acum din cauza încălzirii globale? Totuși, Anca n-a învățat de la mă-sa să facă papanași? A ajuns să comande prin aplicație? Înseamnă că are bani, Ancuța! Gândul îți sare la scena în care Bologa, întors de pe front în concediu, se întâlnește cu logodnica sa, Marta, și ea îl prezintă pe locotenentul Tohaty. Ce scenă memorabilă, mult mai tare decât papanașii Ancuței.
Te întorci în prezent: și ce alte economii la curent mai ai de gând să faci? La iarnă, scot frigiderul din priză și-mi țin mâncarea pe balcon, cum făcea mama, când eram mic. Noi am rămas mici, prietene, îți vine să-i răspunzi. Auzi prin telefon un semnal și îl anunți: vezi că ai început să primești comenzi, fugi la mașină! El zice că nu-i aplicația, mai stă puțin, de-o țigară. Trebuie să închizi. Tu n-ai nicio comandă, dar nu te poți abține: „M-am apucat să citesc «Pădurea spânzuraților»!” Aștepți să-i auzi râsul, apoi behăitul tabagic, dar el pare să te felicită obosit: of, of, of...
