Presa să recâștige încrederea românilor, apoi poate să se declare a patra putere în stat
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am urmărit ediția emisiunii „Referedum” (TVR 1), în care s-a discutat despre soarta ziarelor și revistelor pe hârtie sub titlul „Mai este nevoie de presă tipărită în România?”. S-au prezentat cifre despre involuția tirajelor presei tipărite, s-au emis opinii și păreri despre acest domeniu de către ziariști cu experiență, nu știu ce-a căutat Alexandru Mironov în această chestiune, parcă a fost băgat pe ușa din dos. În final, am rămas cu o frustrare: o emisiunea cam dezlânată, cu argumente subțiri, superficială, parcă s-a bifat o sarcină de serviciu.
Urmăresc „Referendum” de când a debutat în grila TVR 1, în toamna trecută. Este un format bun, diferit de dezbaterile obosite de la televiziunile de știri, mult mai dinamic decât „Tema zilei” din prezent, în care invitații și subiectele sunt servite politic. (S-a înlocuit agitația bezmetică și arțăgoasă a lui Ionuț Cristache cu o plictiseală scorțoasă.) Teoretic, „Referendum” este o altă „prăvălie” care ar avea mari șanse să se așeze în grila TVR 1 ca un program puternic. Nu în rating, ci în ideile dezbătute.
În practică însă, rămâne problema de selecție a invitaților, care sunt aleși, în general, ca să nu creeze probleme, să nu deranjeze, să nu facă scandal. Nu „scandalul” ar fi problema de care se pot speria realizatorii „Referendumului”, ci lipsa de relevanță, adică riscul de a fi un program plictisitor.
Mai mult curaj (jurnalistic) și inteligență n-ar strica. Aș mai avea un reproș: moderatorul Mihai Rădulescu vorbește prea mult, uneori nu-și face „temele” și încearcă să mascheze această deficiență cu o clămpăneală enervantă. Poate să fie o boală profesională să explici telespectatorilor ce-a spus un invitat, adică să mesteci ideile, ca să înghită publicul, bietul public!
Frustrarea cu care am rămas după ultima ediție a „Referendumului”, în care s-a discutat soarta (sfârșitul?) presei tipărite în România este că nu s-a suflat un cuvânt despre credibilitatea presei noastre. Se poate discuta la nesfârșit despre condiția presei, munca ziariștilor, despre schimbările survenite în comportamentul consumatorilor, specificul presei online, rețelele de socializare, efectele restricțiilor sanitare asupra companiilor de difuzare a presei tipărite, se pot invoca o grămadă de motive.
Până la urmă, presa (televiziune, radio, online, print) vinde încredere. Credibilitatea este cea mai prețioasă marfă pe care o vinde presa, dincolo de știrile, interviurile și reportajele pentru care muncesc ziariștii. Nu este un reproș pentru ediția „Referendum” din această săptămână, dar orice discuție despre starea presei trebuie să pornească de la credibilitate. Nu de la studiile generale cu întrebarea tradițională: „Câtă încredere aveți în următoarele instituții?” (Armata - 70%, Biserica - 55,1%... Presa - 30%), ci de la modul în care presa și meseria de ziarist s-au erodat în România. Iar această deprofesionalizare s-a produs cu acordul breslei și nu din cauza lui Iliescu, Băsescu, partidelor, serviciilor secrete, influencerilor - cum se motivează în discuții superficiale și ipocrite.
Orice marfă supusă tranzacționării are un preț, stabilit de cerere și ofertă. Prețul presei noastre este măsurat de credibilitatea pe care publicul o investește. Cum să investească încredere într-un produs mediocru? După aproape trei decenii în care profesionalismul breslei a scăzut vizibil, în care au apărut, din păcate, și analfabeții funcțional care scriu și postează pe net, dar nu înțeleg ce scriu, este firesc ca publicul să renunțe, să refuze, să ocolească, să respingă ce i se oferă, pentru că este păcălit, manipulat și prostit.
Treceți în revistă paginile externe ale presei românești și veți găsi numai traduceri și cârpeli din presa străină. Nu sunt texte scrise de profesioniști care înțeleg evenimentele și mișcările de pe scena politică. Ajungi să crezi că patronii de presă nu mai au nevoie de creiere, de oameni bine pregătiți, pe felie - cum se spune, ci de niște executanți care servesc interesele politicienilor, oamenilor de afaceri și serviciilor, starletelor și guriștilor. Totuși, să nu-i confundăm pe ziariști cu ospătarii!
Ar fi interesant de văzut (cercetat?), în cazul sumelor pompate în presa noastră de Guvernul Orban (40 de milioane de euro), în cursul anului 2020, în campania „Poartă mască!”, unde au ajuns până la urmă acești bani: în pregătirea profesională a ziariștilor sau în buzunarele patronilor?
A crescut profesionalismul presei noastre în 2021 după injecția de capital a guvernului Orban, votată în 2020 de parlamentul cu majoritatea PSD? Nicidecum!
Nu cred că presa (nici cea locală și nici cea națională) are nevoie de bani de la statul român pentru a supraviețui, pentru a-și face datoria corect, pentru a fi cea „de-a patra putere” într-un stat democratic. Un astfel de ajutor este de-a dreptul imoral. Ca să-și merite banii, presa trebuie să recâștige încrederea românilor. Este un proces greu, care nu se face peste noapte, prin „declarații de iubire”, prin angajamente sau jurăminte publice în prime-time, cu „miorlăituri” și excese lăcrămoase, ci prin profesionalism.
Încrederea publicului nu se câștigă prin vânzarea de ideologii, doctrine, propagandă, activism, făcături ci, repet, prin profesionalism. Asta înseamnă ca jurnaliștii „să-și facă temele”. Cu siguranță, când profesionalismul va ieși în față, câștigând credibilitate (nu rating), atunci românii vor reveni la presă. Din păcate, credibilitatea presei continuă să scadă, încă n-a ajuns la fundul sacului.
